2

Nepoata mea preferată, şi singura de altfel, dar chiar dacă aş avea mai mult tot ea ar fi preferata, împlineşte astăzi DOI ani! La mulţi ani dragă Sofia, te pupam şi te îmbrăţişăm cu drag! Deseară o să-i pun pe verişori să te sune şi să te ureze. :)
La multi ani!

A plecat moshu', a venit moshu'

Deci moshu' a plecat cu un curier, poimaine ar trebui sa ajunga la destinatie.

Iar moshu' a venit. Uraaaaaa!!!!!! Multumim Laura! Maine dupa amiaza ma duc in vizita la copiii mei si o sa le fac si poze cand isi primesc cadoul frumos si inspirat de la moshu'. Multumim mult de tot!

ieri

Ieri mi-am umplut timpul nesperat de bine. Am colindat oraşul în lung şi-n lat şi am ajuns pe la 10 aseară acasă. Am luat cadourile pentru copii şi sunt foarte bucuroasă din această cauză. Apoi am bântuit prin multe magazine şi am cheltuit o groază de bani. Bine că am avut ce să cheltui, doar am primit ieri primă de sărbători. Am zis mulţumesc şi am pornit la cheltuit. Terapie prin shopping, clar. Am terminat seara cu o ieşire la pizza cu soţul meu, singuri singurei. Tare bine a fost... tare tare bine.
Tot ieri am găst în cutia poştală avizul. Azi mă duc la poşta să iau coletul. Presupun că-i de la moşul blogosferic. Poze o să pun taman mâine, pentru că mâine merg la ţară în vizită la copii. Or să se bucure teribil, sunt sigură de asta.
Azi sunt fericită. Am luat cadouri la copii, am ieşit cu soţul meu în oraş. Ninge. Oraşul alb. Sper să mă ţină starea asta mult şi bine.

home alone

Da, eu si dl. Adamescu suntem home alone this week... Ieri am dus copiii la ţară, la tata. Pentru prima oară Ilinca pleacă de acasă fără noi... Dădea să plângă aseară, dar argumentul suprem a fost că mai bine rămâne la bunicu decât să stea singură la grădi... Am asigurat-o că venim miercuri să-i vedem şi vineri seara îi luăm acasă. Ei or să rezite, au program încărcat cu tata, îi duce la plimbări pe coclauri, să vadă frumuseţile judeţului şi pe vecini. Dar noi??? Cu noi cum rămâne????

Iar n-am chef...

Pe bune, chiar n-am chef... Sunt obosită... Vreau vacanţa de iarnă mai repede. Repede cum o iau copiii. Adică de luni începe vacanţa oficială a copiilor. A mea nu, nu începe de luni. Eu lucrez cu drag şi spor. Mai degrabă fără drag şi fără spor. Sper măcar să ne dea şi nouă liber pe 24 şi pe 31... să stăm de două ori câte 4 zile acasă... Nu plecăm nicăieri de sărbători. Şi nici nu ne pare rău. Ne pare bine că stăm acasă. Suntem tare casnici amândoi. Ne place în schimb să avem casa plină de musafiri. Şi o să avem şi anul ăsta. Deşi numai musafiri nu mai sunt ei, sunt de-ai casei. Nu mă simt obligată nici să le fac cafeaua dimineaţa şi nici să le pun masa. Totuşi o fac. Pentru că îmi face plăcere. Cred că de Crăciun mergem la tata la ţară, sau poate o veni el la noi... Revelionul o să fie mai ales pentru copii. Anul ăsta o să facem revelionul cu familia Ene şi alţi prieteni cu copii. Probabil o să se adune cam 6-7 copii cu vârste cuprinse între 3 şi 6 ani, ceea ce însemnă o distracţie garantată. Mai ales pentru ei. Noi ne-am propus să jucăm un remi. Şi să ne simţim bine. Abia aştept.
Aşadar, aştept zilele libere. Dar mai e până la ele. Până atunci trag de mine să mă duc la culcare seara, trag de mine să mă trezesc dimineaţa, trag de mine să îmi fac treaba la birou, trag de mine să fac câte ceva pe acasă...
Mai e cineva aşa ca mine?

Suntem cuminti!!!

Pe bune, mosule, chiar suntem cuminti :))Vii pe la noi? Ilinca se joaca frumos, nu se cearta cu Luca, e drept ca nici curat in urma ei nu face :)), dar nu tipa, nu se tavaleste pe jos si se poarta frumos. Luca zice ca ii e somn, sa nu-l crezi, mosule, vrea sa se culce doar ca sa treci pe la noi sa ii lasi cadourile in ghete, mai devreme. Bunicu sta cuminte in fotoliu si coase la goblen :)) Si asculta stiri. Si el a fost cuminte, ne-a facut sarmale si niste cozonaci dumnezeiesti, merita un cadou. Mami nu tipa la copii, se uita la ei cat is de cuminti. Chiar a facut si o ciorba azi, deci se cheama ca a gatit, deci a fost cuminte. Iar tati chiar e cel mai cuminte. E singur acasa. Deci e fericit. Si cuminte. In concluzie plecam din fata laptopului si ne ducem sa ne curatam ghetele. Te asteptam, mosule!!!

PS: sa nu uiti nici de prietenii nostri, mai ales de scumpa de Roxana care iti spune "MIŞCULAIE"

prima pedeapsă

Ieri, domnişoara Ilinca şi-a căpătat prima pedeapsă adevărată. Pe care şi-a cerut-o cam din momentul în care a deschis ochii. Vârsta asta de 3 ani îmi scoate mie peri albi. A început să bâzâie cam de când s-a trezit şi nu s-a lăsat. Şi pe măsură ce rezolvam cu calm motivele bâzâielilor, ea găsea alte motive şi alte motive. Când să ieşim pe uşă să plecăm la paradă, Ilinca noastră se tăvălea pe jos la ea în cameră- îmbrăcată cu geaca, căciulă şi mănuşi. Se tăvălea pentru că nu o lăsase tati să ia 3 jucării de pluş cu ea afară la plimbare. Tati îi explicase calm că nu se poate să le ia pe toate 3, o să le piardă şi apoi urlă mai tare după ele. Ea nu şi nu. Ea se tăvălea pe jos. Şi atunci m-am enervat şi am înteput să ţip. Evident, ea urla mai tare. Problema e că se speriase şi bietul Luca. M-a văzut că mă dezbrac şi a crezut că nu mai plecăm. Aşa că urla şi Ilinca, urla şi Luca şi io ţipam ca o isterică. Mi-am pierdut cumpătul. Recunosc. Aşa că am sunat-o pe Dana, am rugat-o să mi-l ia pe Luca şi am rămas cu Ilinca acasă. Văleu şi ce s-a mai văitat, şi ce a mai urlat, şi ce s-a mai tânguit şi ce a mai plâns cu vorbe de genul "pe mine nu ma mai iubeşte nimeeeeeeeniiiiii!!!!" După vreo oră s-a calmat. Brusc. Nu şi-a cerut iertare, dar a devenit o bomboană de copil. A făcut ordine în camera lor, a adunat jucării, şi-a luat singură de mâncare, s-a jucat în cameră fără să înşire jucării prin toată casa... Sper să ţină minte pedeapsa asta, să nu o mai luâm mâine de la capăt... E tare încăpăţânată şi nu pot să o conving nicicum când o apucă isteriile... Dă-mi Doamne răbdare şi putere să trec şi peste perioada asta...

planuri patrioate

Azi mergem sa vedem soldatii :)) Deci suntem patrioti. Am mai fost si in alti ani, poate gaseste Dana pozele, mie imi e greu ptr ca arhiva noastra foto e varza. Si poate reusim sa prindem si momentul aprinderii luminilor de sarbatoare in oras, daca azi s-or aprinde... Voi ce faceti azi?

10

27.11.1999 - 27.11.2009
Si bilantul: 2 + 2 = 10

PS: aştia sunt anii de când ne-am căsătorit.

diverse de ieri şi-o nelămurire

Evident, cum eu şi Dana suntem prietene bune - bune, cred ca avem câteodată o soartă telepată, sau ceva asemănător.Am sunat-o ieri când am plecat de la birou, am stabilit în două vorbe că mâine organizăm un atelier de creaţie pentru concurs la familia adamescu acasă. Toată lumea mulţumită. Copiii pentru că se văd, io pentru ca aduce Dana materiale pentru confecţionat felicitări, iar ea pentru ca eu mi-am luat angajametul să debarasez zona după ce termină micii artişti lucrările.
Am stabilit că ne vedem a doua zi pentru că ea vroia să se relaxeze, iar eu vroiam să calc. Ea nu a mai reuşit să se relaxeze când şi-a propus. Eu am reuşit să calc. Dar undeva târziu în noapte. Pentru că am umblat brambura. M-am dus sa iau o prietenă suferindă de la spital să o duc acasă, m-am dus la Cami cu cerşitul unui filtru pentru nebulizator. In drum spre Cami dau de-un semafor. În timp ce aşteptam şi mă uitam cu ochi senini şi goi în jur şi mă gândeam la Dana mea cum se relaxează ea şi cum io nu calc rufe, mai apare o maşină lângă a mea la semafor. Nu dau atenţie. Dar îmi dau eu mie atenţie. O gaşcă de puştani probabil undeva pe la douăjdeani, mă claxonau de zor. Încercau să mă agaţe. :)) pe bune. Fără să fie obsceni sau obraznici :)). Pur şi simplu. Mă uitam la ei ca la maşini străine. Pentru că nu am mai păţit asta demult... Şi mă întrebau cum naiba de nu văd cele două scaunele pentru copii din maşină?

back to work

Am început serviciul again după două săptămâni de concediu. N-am făcut nimic spectaculos în concediul ăsta. Decât că am tăiat frunză la câini. Şi am îngrijit copil bolnav. Şi am plecat 4 zile de-acasă. În care zile am făcut aşa: am stat de poveşti cu iubi juma de noapte pe balcon unde era cam friguţ, am petrecut o zi cu Ştefan şi părinţii lui, l-am petrecut pe Marius la o cârciumă (la mulţi ani marius!), am petrecut-o pe Maria la ea acasă unde a venit magicianul şi a scos bani de după urechile copiilor iar ei au fost leşinaţi de fericire, am ajuns la urgenţe de data asta pentru că am făcut una nefăcută până la 32 de ani, adică o infecţie urinară şi o încercare, până acum eşuată, de a elimina o pietricică din rinichi şi ne-am întors acasă. Evident că după 4 nopţi nedormite din care 3 din cauză de pipi exagerat de des, sunt obosită fleaşcă şi nu am niciun chef de serviciu. Aşa că pot să vreau înapoi acasă???

rezumatul zilei de marti

Aseara o intreb pe Ilinca ce a facut la gradi, cum i-a fost ziua, etc.
- Ilincutza, cu ce fetite te-ai jucat?
- Cu niciuna (imbufnata)
- Cu baieteii atunci?
- Cu niciunul (la fel de imbufnata)
- Da' ce-ai facut mami toata ziua acolo?
- Pai dupa cu m-a lasat tati la clasa, m-am dus la geam, i-am facut cu mana si apoi am plans.
:))

*********************************

Si ziua s-a incheiat intr-o nota la fel de fericita. Dupa ce i-am bagat in pat, i-am pupat, am stins lumina, Luca zice:
- Mami mi-e foame!!!
Cum sa las copilul infometat, mai ales ca n-a mancat mare lucru zilele astea? Il trimit la bucatarie sa mananace.
Ilinca sare iute din pat dupa el.
- Luca, merg si eu sa mananc, asteapta-ma te rog frumos. Si haide sa ne tinem de mana, sa fim prieteni si sa nu ne mai batem, ca sa nu-mi mai spargi buza ca ieri.
In bucatarie au pus mana pe cate un copan. Luca incepe sa comenteze ca el nu mananca pielita. Ilinca sare in ajutor:
- Da-mi-o mie Luca, o mananc eu. Si sa stii ca te iubesc!!!

Leapsa

In ce fel de animal ai vrea sa te reincarnezi ? - pisica

Ce ti-ar lipsi cel mai mult in viata ? - o familie

Ce apreciez cel mai mult la o persoana ? - cei sapte ani de-acasa

Care-i culoarea preferata pentru haine ? - nuantele de albastru si de mov...

Trei cuvinte care te definesc ca persoana: eu sunt eu si atat...

O calatorie pe care ai vrea sa o faci si tara pe care ai vrea sa o vizitezi ? - nu conteaza tara, sa fie calda, sa aiba mare si plaja :))

Citatul/zicala preferata... - prietenul la nevoie se cunoaste

Ce ti-ar place cel mai mult sa faci ? - Sa calatoresc.

Daca nu ai face ceea ce faci in fiecare zi, cu ce altceva ai dori sa-ti umpli timpul ? - in primul rand mi-ar placea sa am mai mult timp pentru mine... mi-ar placea sa-mi aud gandurile din cap mai des :))

Care e cea mai mare extravaganta a ta ? - nu sunt extravaganta. sunt conservoatoare de-a dreptul.

Secretul nostru

Aseara, in timp ce mami alerga de nebuna pe la farmacii, tati si fata lui au avut urmatoarea discutie:
Ilinca: Tati, ai spus cuiva de la gradi ca eu mai am pampershi noaptea?
Tati: nu, n-am spus la nimeni.
Ilinca: Tati, atunci asta sa fie secretul nostru, da?
:))

distractia a continuat!

Si sper ca se va opri aici, ca m-a terminat. A facut Luca febra aseara de-am zis ca o da in convulsii. Adica 39.9 - 40 si nu scadea. Si nu scadea. Ne-am imbracat sa mergem la urgente. Am sunat la dr lui, a zis sa mai stam putin. Asa ca am pus dusul pe el, l-am imbalsamat cu otet de trandafiri de la bunica Gabi si asa a inceput sa scada. Timid. La 38.8. La 38.1. Nu credeam ca ajung sa ma bucur sa vad 38.8 pe termometru...
Apoi a adormit si dus in lumea viselor a fost. Doarme si acum dragul de el.Am schimbat antibioticul la sfatul dr si sper sa ii priasca asta. Ca are gatul plin plin plin de infectie. Musai sa facem ceva investigatii dupa ce trece, ca nu e normal sa faca infectie in gat de doua ori in doua luni.
v-am pupat!

PS: o doamna de la TV de la horoscop ne-a urat o zi fertila :)) De ce???

Distractie si la noi :)

Daca frunzele se duc la distractie, ne-am gandit sa nu fim mai prejos, asa ca noi am adus distractia la noi acasa. Luca se distreaza cel mai tare cu o febra de 39,2, ceva jeturi de voma, dureri de gat, fervex si metoclopramid. Si sa nu uitam de aerosoli, sa-i dea Dzeu sanatate aluia de a inventat nebulizatorul. Deci sa curga siroapele, si noi ne distraaaaam!!!! Ilinca si-a rolul de sora in serios, sta langa el in pat si il pazeste. Vorbeste cu el, ii aduce carti sa le citeasca si ii tine companie.
un weekend minunat tuturor.

Ce-am facut aseara

Ne-am intalnit cu frunzele


Prietenul la nevoie se cunoaste :)) adica se incheie la fermoar


Au tras o dusca mica :))


Si-au votat pentru concurs








In concluzie ne-am distrat.

liniste

e liniste in casa. urla doar radioul. copiii la gradi. tati la serviciu. mami in concediu... mami si-a propus sa fie harnica. deocamdata incepe cu o pauza. :)) bloguieste si asculta linistea din casa. cat e de bine!!!

nickname

ilinca ma striga prin casa "mamaia mami" si "mamaia mea". Deci am imbatranit. E o diplomata fi-mea, clar. O sa aiba o cariera in diplomatie. Am zis.

aducere la cunoştinţă

Doresc, pe această cale, să le aduc tuturor la cunoştinţă că Ilincuţa - pisicuţa- obrăznicuţa nu mai plânge la grădi. Deloc. Poate doar mai comentează câte ceva, dar nesemnificativ. Nu se mai culcă plângând că nu vrea la grădi. Nu se mai trezeşte plângând că nu vrea la grădi. Se trezeşte cu zâmbetul pe buze, aşa cum e ea de obicei. Seara povesteşte despre ce a făcut acolo. Cântă cântecele, se chinuie să recite poezii. Treaba asta cu recitatul nu îi iese, dar inventează pe loc ceva. Sau îşi aduce aminte dintr-un vers şi pe marginea lui inventează versuri. Fără rimă, desigur. Dar spune că recită.
Treaba asta cu ne-plânsul durează cam de o săptămână jumate, aş zice. Recunosc în mod cinstit că e meritul lui tati. Ori de câte ori am dus-o eu, a urlat. Aşa că am lăsat greul pe umerii lui. Cumva, a reuşit. Bravo tati!

makeup artist in devenire - lesson one: rujul estee lauder

buimăceală

Când am conştientizat că mă trezesc, mi-am zis în gând, cu bucurie: azi e sâmbătă, ce bine, mă întorc pe partea cealaltă şi mă culc la loc. Ceea ce am şi făcut. Doar că după câteva minute a sunat ceasul. Şi uite aşa mi se învârteau gândurile în cap: azi e sâmbătă? De ce sună ceasul? O fi dimineaţă? O fi seară? Ce trebuie să fac eu acum? Mă duc la serviciu? Mă culc la loc? Bleah, mă duc la serviciu...
Azi sunt buimacă. Nu, nu vreau să mă dezmeticesc, vreau să treacă ziua mai repede, să vină uichendul, să mă bucur de copii, de familie şi de prieteni...
Coffee, anyone?

La mulţi ani!

La mulţi ani doamna Capreleirinucăi!
Să fii sănătoasă şi la pungă groasă şi să ai parte doar de bucurii în viaţa asta!
Te pupăm şi te îmbrţişăm cu drag. Şi te sunam mai pe seară :))

FOTOLEAPSA

Nu pot sa ma rezum la cate o poza doar. Incerc sa aleg cate trei. Si-asa sunt cam zgarcita cu pozele pe blog :))

De suflet:

Ilinca e cea mai mica, pe Luca il recunoasteti sigur. Poza din 07-07-2007


Asta nu mai stiu de cand e :))


Una din preferatele mele cu Luca.


Si alea funny






O dau si eu mai departe la Cami, la monica , la andra si la bebe

Congrats, Costelu'!

Avem un nou şofer în familie. Îl felicităm şi-l pupăm apăsat pentru reuşită.
Îi doresc să n-aibă parte de evenimente nefericite niciodată.
Îi doresc să fie atent la drum, nu la don'şoare pe stradă.
Îi doresc un copilot care să nu-l cicălească.
Îi doresc să se relaxeze când conduce.

PS: de fiecare dată când sună careva la interfon, în ultima spătămână cel puţin, sunt întrebată dacă au venit iubi şi costelu'. So, e cazul să luaţi atitudine. :))

cercei

- prima pereche a fost primita de ilinca, de la bunica gabi, cu putin inainte de a se naste; au ramas mici, normal.
- a doua pereche primita de la mama mea, la un an, s-a desperecheat in iarna trecuta; i-am jelit o vreme, mai ales ca aveau valoare sentimentala;
- a treia pereche primita la 3 ani de la mami si de la tati se cam desfaceau; ca sa nu riscam sa ii pierdem, i-am dat jos, i-am pus bine;
- azi am cumparat perechea no. 4; frumusei, cu tortita; la bijuterie, am rugat bijutierul sa ii stranga bine, sa nu-i pierdem. lucratura bijutierului a tinut fix 2 spre 3 ore; i-a smuls din urechi pur si simplu, tortitza curbata a devenit dreapta.
- s-a lins pe bot o vreme de cercei. punct.

PS: eu am primit a doua pereche de cercei in viata mea pe la 16 ani cred. acu am doua mari si late. e drept ca nu pot niciuna :))
ilinca a purtat 4 perechi in 3 ani. o fi drept?

prima oară şi întâia dată

Ieri Ilinca a primit prima floricică în piept, ca recompensă la grădi.
- Ilinca, de ce ai primit premiu astăzi?
- Pentru că am răspuns MULT şi corect.
- Cine a mai fost premiat?
- Nimeni...

PS: vă rog să obsevaţi cuvântul ăla subliniat de sus. O caracterizează perfect în ceea ce priveşte vorbitul :)

Şi tot la categoria "prima oară şi întâia dată", aseară la culcare mi-a povestit despre mulţi băieţi din clasă. Despre David, Fabian, Ianis (care doarme în pătuţul de lângă ea şi pe care îl supără mereu David ăla rău, cel mai rău băiat din clasă), Alexandru Gătej. Aşa începe treaba asta cu băieţii?

carbohidraţi

Ieri, la masă, Ilinca încerca să mănânce cartofi cu pâine. Eu încerc să-i explic că nu e prea bine să le mănânce deodată. Începe Luca:
- De ce mami nu e bine să le mâncăm împreună?
- Pentru că fac parte din aceeaşi grupă de alimente. Carbohidraţi. E ca şi cum ai mânca lapte cu iaurt. Înţelegi?
- Cum ai zis că se numesc? carboTIgraţi?

Laude

Eu nu stiu să primesc complimente. Şi nici nu stiu cum să reacţionez când primesc laude. Mai ales laude la adresa copiilor. Joi m-am dus să-i iau de la grădi. Întâi pe Luca. La clasa lui merg mai întâi. Oricum doamnele lui nu sunt prea comunicative, aşa că termin mai repede.
Nici n-am intrat bine pe uşă, că m-a şi luat doamna în primire.
- Doamna Adamescu, ştiţi ce ne-a spus Luca astăzi că vrea să se facă când o să fie mare?
- Paleontolog?
- Da, doamnă, aşa a spus. Cum de ştie el atâtea despre asta? E un copil tare deştept. Astăzi a adus cu el enciclopedia despre animale şi am observat că le ştie aproape pe toate. Şi ştie atâtea despre dinozauri...
- Aşa e, îi plac mult. Citim mult despre dinozauri. Citim mult în general. Nu foarte multe poveşti. Multe enciclopedii. Astea îi plac.
- E un copil tare bun. E foarte echilibrat, foarte tipicar, foarte deştept. Ne putem baza pe el. Nu ne face niciodată probleme. Nu se înfige aproape niciodată să răspundă, nu prea ridică mâna, dar ştie mereu răspunsul.
Pauză din partea mea... Am bâlbâit un mulţumesc şi am plecat.

Mergem şi după Ilinca. Întreb ce a făcut tânăra domnişoara.
- Doamna, e tare isteaţă. Are un vocabular foarte bogat şi vorbeşte tare corect. Şi are o memorie bună. Ţine minte expresiile pe care le folosim când povestim. Am încercat azi să o încurc puţin şi am plimbat-o prin toată povestea. Şi nu am putut să o zăpăcesc. Mi-a răspuns corect la toate întrebările. Puţini copii la vârsta ei vorbesc aşa de frumos.
Eu la fel. Am mulţumit şi am plecat. Plutind am plecat, recunosc. :))
M-am bucurat tare mult ca mi i-au laudat asa de frumos. Sunt mandra de ei. Sunt mandra ca orice mama. Sunt copii buni. Dar ma simt asa aiurea cand mi-i lauda asa, pe banda rulanta, de parca ar incerca sa mi-i vanda :)

Si o pilda de la Ilinca cea desteapta :))
In drum spre gradi, dialog intre mine si ea:
Ea, smiorcaind: mami, io nu vreau la graaaaadiiiii!!! Mie nu-mi place la gradi. Nu ma duc la gradi.
Eu: da unde vrei sa te duci mama draga?
Ea, plina de speranta: la facultateeee!!!!
:))

premii!!!

Le-am primit cu mare drag si cu uimire ca v-ati gandit la mine ca as merita vreun premiu :))
Ana-Maria, Dana, Mihaela, multumesc din suflet pentru premii? Am facut ceva anume sa le merit? :))
Va pup cu drag!

ps: scuze daca am omis pe cineva, nu am facut asta cu intentie.

35

La mulţi ani, tati adamescu!!!

nimic

nu facem nimic interesant, nu ne place vremea asta, nu avem chef sau idei pentru blog, nu vrem la grădi, nu dorim absolut nimic.

veste

Stimaţi cititori, dragi prieteni şi oameni de bine care mai aterizaţi pe aici, intenţionat sau din greşeală: familia adamescu are un anunţ de făcut!!!!
Domnişoara Ilinca Ioana Adamescu, în vârstă de 3 ani o lună şi 9 zile , NU A MAI PLÂNS azi de dimineaţă când a fost lăsată de către distinsa ei mamă, la grădi. Nu se ştie cât va ţine minunea. Cred că, de fapt, don-şoara a fost luată prin suprindere pentru că la ea în clasă se desfăşurau nişte activităţi ieşite din rutina zilnică. Adică pătuţurile nu erau strânse, ca de obicei, o doamnă le schimba lenjeria şi cred că Ilinca mea s-a gândit că o să o lase careva să doarmă, în loc să facă activităţi felurile şi aducătoare de noi informaţii. Pentru fiica mea cea mică, blondă şi proaspăt tunsă, un somn bun e întotdeauna mai important decât o activitate inteligentă la grădi.
Vă mulţumim că aţi avut răbdare să citiţi un asemenea anunţ, atât de important pentru familia noastră!
Vă dorim un weekend plăcut!

girls and boys

nu, nu-mi vine a scrie despree treaba aia cu "the birds and the bees" :)). nu inca.
ci despre raportul de forte in familia adamescu. sau cam asa ceva.
so, azi am spart randurile si ne-am regrupat. adica fetele au fost la coafor si baieii sunt la un meci de handbal. frumos, nu? nu credeam ca mai apuc vremuri de-astea. :))
Ilinca si Ileana arata ca niste dive, clar. Proaspat venite de la coafor. Luca si Alexandru sunt fericiti. ca fac chestii barbatesti impreuna. Toata lumea e fericita in familia adamescu.

unde e butonuuuuul?????

măi oameni buni, cât poate vorbi un copil????? are buton de oprire???
Ilinca vorbeste fara oprire, deci subliniez FARA OPRIRE, de vreo trei sferturi de ora. canta la snurul de la aspirator. face plecaciuni si multumeste audientei. audienta trebuie sa o aplaude musai. cand se termina spectacolul, cablul de la aspirator se transforma brusc intr-un furtun cu care uda florile. cand abandoneaza furtunul, se plimba cu o cutie goala de carton in care are un tricou, cadoul pentru noi. noi trebuie musai sa multumim si sa probam tricoul. ne iarta pe noi, il ia in primire pe luk. in timpul asta bietul de el sta cuminte si se joaca in dormitor. deci il prinde, il trage de nadragi si-l lasa in fundul gol. apoi striga in gura mare dupa el "esti cu fundul despachetat, lucaaaaa!!!!!"
acum luca a devenit calul ei. il calareste fara mila. el e fericit ca poate sa mearga in patru labe si nu-l mai cearta nimeni. v-am spus ca asta e mersul lui preferat? a fost patruped in alta viata, clar. :))
acum aspira. e harnica. nu lenesa ca mama ei care pierde timpul pe net.
fratilor, unde e butonul de oprit copilu? :))
daca stie cineva, va rog, fie-va mila de o mama obosita.

aprecieri

Vineri seara, în drum spre casă de la petrecerea lui Luca, în faţa blocului, parchez cam aiurea. Alexandru îmi face, în glumă, observaţie. Eu o iau ca atare şi zâmbesc. Ilinca stă ce stă pe gânduri şi-mi zice: "Şofer de sâmbătă ce eşti, mami!" :))

Mulţumesc, Ilinca!

„Ce faci, bunică? Felicitări!”
Aşa a început o conversaţie telefonică acum 6 ani şi 14 ore. Când Alexandru a sunat-o pe mama să-i spună că e bunică. Pentru prima oară în viaţa ei.

La momentul ăsta m-am gândit când m-am trezit azi de dimineaţă... Şi de când m-am trezit nu-mi pot opri lacrimile, carecurg siroaie pe obraz, care nu se mai oresc. Si nici macar nu vreau sa le opresc. Ma las prada tristetii si amaraciunii... Nu ma intreb de ce. Nu m-am intrebat niciodata intr-un an si 8 luni. Asa a vrut Dumnezeu. Nu vreau si nu pot sa ma suprar pe Dumnezeu. Planurile lui nu au fost aceleasi cu ale mele…

“Mami, mie mi-e dor de nana”, mi-a spus Luca acum o vreme. “O mai visez cateodata noaptea…” “Si mie mi-e dor de nana, Luca. E mama mea, sigur ca mi-e dor de ea. Si eu sunt cateodata trista. E normal mami. Ma bucur ca-ti aduci aminte de ea. Imi doresc sa nu o uiti niciodata. Te-a iubit foarte foarte mult. Si te iubeste si acum, doar ca nu mai e fizic langa noi. Ne priveste de undeva de sus si vegheaza asupra noastra .”

Tare mult imi doresc sa fie asa. Si asa cred ca este. Ea e undeva sus, are grija de noi si ne vede mereu. Imi doresc sa o visez mai des. Nu am visat-o decat de vreo trei ori. In ultimile luni nu am mai avut puterea nici macar sa ma duc la cimitir, desi am trecut aproape saptamanal pe langa el. Pur si simplu nu m-am putut opri. Nu stiu de ce. Habar n-am. Poate ca nu vrea sa ma vada trista langa mormantul ei. Poate vrea sa ma vada cum imi vad de viata mea. Mi se plimba prin fata ochilor imagini cu ea. O vad atunci cand am venit cu Luca acasa de la maternitate. O vad cum ma astepta la poarta liceului, cand dadeam BAC-ul. O vad pe peronul garii de nord cand s-a suparat pe mine ca m-am mutat cu Alexandru fara sa ne fi casatorit. O vad plimbandu-se cu Luca prin crang. O vad invartindu-se pe langa Ilinca mica mica cat o pisicuta. O vad luandu-mi tensiunea de sute de ori in timpul sarcinii cu Ilinca. O vad stand in balconul ei, cosand la goblen si bandu-si cafeaua. O vad iesind pe balcon sa intinda rufe, chiar inainte sa plece in alta lume. O vad dandu-si sufletul in mainile mele. Il vad pe Luca plangand, speriat ca a patit ceva nana lui. O vad pe Ilinca plangand pentru ca plangea Luca. Il vad pe tata daramat. Dar mai presus de toate o vad pe mama, asa cum a fost ea toata viata. Prietena cea mai buna a lui tata. Prietenea cea mai buna a mea. Prietena cea mai buna a copiilor. O vad pe ea, MAMA MEA.

Astazi, mama ar fi implinit 63 de ani…

Ce sa-i spun lui tata, azi cand o sa-mi fac curaj sa-l sun?

6

Iubitul meu Luca împlineşte azi 6 ani!
La mulţi ani, puiul meu scump!!!

Primul cadou pe ziua de azi a fost că tati nu l-a dus la grădi. Evident, şi Ilinca a primti acelaşi cadou în cinstea fratelui ei :)) Deci am lăsat acasă doi copii extrem de fericiţi, cu zâmbete largi şi ochi veseli.
Desprerestul cadourilor povestim mâine.
Sper să aibă o zi minunată, aşa cum merită, să se distreze la petrecerea lui deseară şi să se bucure de prieteni :))

o dimineaţă aproape perfectă

M-am trezit tare bine dispusă azi de dimineaţă. Deşi răcită varză, am dormit bine şi mă simţeam odihnită.
Ajung la birou, veselă nevoie mare. Colegele îşi făceau deja cruce. Niciuna nu deborda aşa tare de fericire.
Tîîîîîîîrrrrrrrrr!!!! Sună telefonul. Alexandru.
"Vezi că pe Luca nu pot să-l las la cămin, nu îl primesc ăştia, are puroi în gât!!!!" ''Whaaaaaaaat?????"
"Uite aşa...."
Entuziasmul meu a pierit brusc. Copilul a tuşit ieri de două ori şi a zis o dată că îl doare în gât. I-am dat sirop de tuse şi l-am pus să facă aerosoli. Chiar nu îmi imaginam că e grav.
Deci noi cu cine lăsăm copilul azi??? M-am agitat nitzel si am apelat la un prieten necăsătorit, pe la vreo patruzeci de ani, care n-are copii. Dar îi are pe ai noştri. :)) E iubire mare între ai mei şi prietenul ăsta al nostru. Nu ne-a refuzat dragul de el. L-a dus tati pe Luca la el şi i-am lăsat să-şi petreacă o zi frumoasă, ca între bărbaţi. Copilul nu se simte rău, nu are febră, nu tuşeşte deloc.
Buba e că doamna doctor e în concediu. Şi io la urgenţe nu mă duc cu el. Alt medic nu prea cunosc. Deci ce fac cu copilul? Încep cu un exudat mâine dimineaţă şi mai vedem noi...
Evident că Ilinca a rămas la grădi urlând de mama focului că de ce Luca merge acasă şi ea nu. Şi mâine dimineaţă cum o duc doar pe ea la grădi? :))
Încă n-am soluţii....

...

Surpinzator, dar am racit. Imi vine sa zac de doua zile. Am reusit sa fac asta aseara. :))
Surprinzator, dupa o sapt jumate de gradi, copiii nu au racit :)) Da doamne sa nu raceasca prea curand.

Acu fac aerosoli. Am zis sa scriu si ceva pe blog, desi n-am inspiratie. Am doar muci. Multi. Foarte multi.

Ieri am fost la sedinta cu parintii. Nu, nu am venit cu portofelul gol. :)) Da, mi-a placut de doamne. Foarte tare chiar. Da, am ajuns in comitetul de parinti, desi nu asta a fost planul meu...

Copiilor le e dor de Mimi. Mergem mai tarziu in vizita la ea. Mie mi-e dor de mare... Nu ma duce nimeni acolo... Nu-i dreapta viata.

Prietena mea Mirela pleaca in Bucuresti. :(( Da Doamne sa ii mearga bine acolo...

Mi-e dor de iubi a mea. Nu stiu cand vine la mine... Nici eu nu stiu cand ajung la ea. Ba da, stiu. Pe 11 octombrie. Cand taiem motul finutei Catalina. Sunt o nasa nerusinata. Pe Maria si pe Catalina le-am vazut cel mai rar din cati finuti avem... Pe Stefan si Alexutzu mai des. Promit solemn sa incerc sa le vad mai des pe fete.

Gata.

PS: va rog igorati acest post fara cap si fara coada. raceala mi-a scurtcircuitat neuronii. ma jur :))

Obişnuinţă

Dialog între tata şi Ilinca:
- Bunicule, vreau să-ţi spun ceva.
- Spune, draga lui bunicu.
- Bunicule, eu nu sunt obişnuită să merg cu adidaşii ăştia, să ştii.
- Dar cu eşti tu obişnuită să mergi?
- Sunt obişnuită să merg în braţe, să ştii, bunicule!
:)))

ce-am facut si ce n-am facut uichendul asta

n-am reusit:
- sa ma vad cu laura si marius;
- sa ma vad cu mara, andra si ionut;
- sa termin de calcat;
- sa spal baile;
- sa am timp pentru mine;
- sa ma intalnesc mai mult de o ora pe zi cu alex.

au reusit:
- sa-l vad pe stefan. uraaaaaaa!!!!!
- sa ajungem la tara si sa petrecem o zi frumoasa cu tata;
- sa ajungem la petrecerea andreei;
- sa fac ordine in casa;
- sa mergem in parc de doua ori;
- sa dorm muuuuult. prea mult as zice :))

o saptamana minunata imi doresc!!!! si voua la fel.

Jurnal de gradi - day five

Ca si ieri, plansete de dimineata, veselie si voie buna dupa amiaza. Nu intelege treaba cu weekendul. Intelege ca sta acasa 2 zile, dar de ce sqa se mai duca si luni? Sta acasa. Nu se poate acasa? Bine, se duce si luni, dar sa aiba voie macar sa stea cu Luk in clasa... Pana luni, ne vedem de weekend si ne facem griji pentru luni abia duminica seara...
Weekend placut tuturor!

Jurnal de gradi - day four

Azi a fost mai bine. Clar. Cu chiu cu vai am evitat plansetele de dimineata de la imbracat, n-a plans nici pe drum. Am ajuns in clasa, nu era nimeni. Stiind ca doamna urma sa vina in urmatoarele 10 minute, n-am mai lasat-o in clasa vecina cu toti copiii la gramada, asistati de ingrijitoare. Ne-am dus frumos in clasa ei, era liniste. Doar noi doua intr-o clasa mare. Ne-am uitat pe geam. Mi-a aratat unde doarme. Am fost la baie, am baut apa, ne-am jucat. I-am spus ca plec cand vine doamna. Cand s-a auzit doamna a dat drumu la urlete. Si asa am lasat-o. Plangand. Ne-a facut cu mana la geam, a mai plans putin si s-a oprit. Mi s-a spus ca ieri a fost cooperanta, nu a plans deloc, a mancat, a dormit. M-am bucurat. Probabil ca e pe drumul cel bun. Noutatea a fost ca n-a mai bazait nici Luca. Am plecat mai linistita. I-am gasit bine sanatosi, voiosi si linistiti. Am fost in parc, i-am tinut ocupati la maxim, nu am mai avut timp de martaieli cum ca maine nu vrea la gradi. Vreo doua anemice asta seara, dar a rapus-o oboseala.
Dar vrea la mami tot timpul, vrea s-o tin in brate tot timpul, acum dorm amandoi la mine in pat :). Au nevoie de multa atentie. Pot sa le-o ofer, dar sunt sleita de puteri. Trece si perioada asta, stiu. dar nu incetez sa ma minunez cat sunt de speculanti. Si negociaza orice, la sange. :))

Iaca si niste poze de zilele astea:

Jurnal de gradi - day three

Pe scurt, ca sa nu ne repetam: dimineata plangacioasa, plans incepand cu imbracatul pana la usa clasei. Acolo plans cu batut din picior, racnete si tavalit pe jos. Luca plangea in liniste, cu lacrimile siroind pe obraji. O las pe Ilinca, dupa cateva incercari nereusite de a o calma. Il duc si pe Luk, miorlaind pe infundate. Pana la clasa lui el se opreste, dar tot trist era. Ne-am pupat si la revedere.
La 11 il sun pe tati si-i zic: du-te de vezi ce face fi-ta ca ma ia durerea de cap daca nu aflu.
Tati, ascultator, se duce. Era liniste si pace, nu plangea nimeni, nu se auzea nimic suspect.
La 3 jumate erau veseli si intregi.
A mai trecut o zi...

Jurnal de gradi - day two

Ziua a inceput prost, trebuie sa recunosc. Maraielile de rigoare au inceput de-aseara. Ea nu mai merge la gradi. Fiindca am tot insistat, s-a hotarat sa mearga totusi putin. cat sa-si ia cornul (gustarea de dupa amiaza) si apoi vine acasa. Si ce daca nu e nimeni acasa? Sta singura, care-i problema? :)) Cu chiu cu vai s-a culcat. Devreme. Pe la 9 seara.
Sa revenim la momentul diminetii. Maraieli. Putine. Cat ii sta bine unei fetite de trei ani. Am plecat voiosi la gradi. Pe drum a inceput Luk sa planga. Nu zicea ca nu vrea la gradi. Dar asta ar fi vrut sa zica. Ilinca s-a tinut tare pana la usa clasei aproape. Unde s-a dezlantuit urgia. Plangea cu lacrimi de crocodil. Fiindca plangeau si ceilalti. Si se agata de gatul meu si ma strangea cu toata puterea ei. N-am avut sorti de izbanda, nu vroia sa ma asculte. Am lasat-o plangand, ce era sa-i fac? Intarziam la serviciu daca stateam mai mult... Stiam ca or sa aiba doamnele grija de ea. Pe una dintre doamne o cunosc de o viata. Am copilarit cu fetele ei, am mancat din aceeasi farfurie. Stiu ca are grija de ea. N-ar lasa-o inima pe doamna sa o lase sa planga la nesfarsit. Cum a patit bietul Luk in primul lui an de gradi.
Am plecat amarata si nervoasa. Si la fel am fost toata ziua. Mare mirare ca nu m-am batut cu nimeni... :))
I-a luat tati la 3 jumate. Raportul a fost plin de speranta. Doamna de dupa amiaza a zis ca de cand a venit ea, adica de pe la 12, nu a mai plans deloc. Nu am un feed back exact despre prima parte a zilei...
Ea arata mai putin incercanata decat ieri, ochii nu sunt la fel de rosii...
Incerc sa capat un feed back chiar de la Ilinca.
"Mami, ai mai plans azi?"
"Ihim"
"Cu cine te-ai imprietenit azi?"
"Cu Alexa"
"Si ce ati facut impreuna?"
"Am plans" :))))
"Mult?"
"Ihim"
"Ai mancat azi?"
"Ihim"
''Si ce ati mai facut?''
''Pai am stat la masa, nu mult, m-am ridicat, m-am dus in clasa si apoi a venit tati sa ma ia.''
Cam asta am aflat de la Ilinca despre prima zi...
Luk a fost mai succint. S-a imprietenit cu un coleg nou. Pe care nu mai stie cum il cheama. S-au jucat. Au mancat. Au dormit. Si gata.
Poate o sa fie si mai bine maine...

PS: la multi ani iubi si costel! la cat mai multi impreuna! Sa ne ajute Dzeu sa va botezam copilul la anul :)))

Jurnal de gradi - day one

Fara sa pun ceasul sa sune, la 6 jumate trecute fix sar din pat. Nu mai am somn. E prima zi de gradi. Pun de cafea, ma uit la ceas, zic ca am timp sa fac putina ordine pana trezesc copiii. La 7 aud usile, aud pasi, copii s-au trezit. Singuri. Cu ochii carpiti de somn. Cu fetele somnoroase. "De ce v-ati trezit mami, asa de dimineata?" "Sa nu intarziem la gradi, mami."
Ilinca n-a mai avut demult ora asta pe ceas. Poate doar sa bea lapte si sa se culce la loc...
Si s-au dus fuga fuga pe canapea in sufragerie, la desene. Au mancat, s-au uitat la desene, ne-am imbracat, am plecat. Erau fericiti, emotionati si nerabdatori. La gadi lume multa, parinti, flori, copii agitati. Imi venea deja sa plang, tre sa recunosc. Ilinca nu mai era asa de incantata. Am intrat in clasa. Parintii erau gramada unii peste altii. Cativa copii plangeau. Ilinca era palida la fata. Isi pusese mainile la urechi. Se uita cu niste ochi amarati la mine si cu o fata lunga de-mi venea sa o iau acasa si sa o tin langa mine pana merge la scoala, cel putin. Dar nu se poate. E timpul sa zboare din cuib. Am incercat sa-i reamintesc ca i-am povestit despre copiii care plang. Dar nu puteam sa mai vorbesc. Vroiam doar sa o iau acasa... Unde e bine, unde nu plange si nu tipa nimeni, unde nu sunt oameni rai, unde e in siguranta. I-am mai aratat cateva jucarii, niste papusi frumoase, i-am spus ca o iubesc si ca vin sa o iau mai tarziu. I-am spus ca plec, ma duc sa-l pup si pe Luk. N-am vrut sa o mint, n-am vrut sa dispar fara sa-mi iau ramas bun... M-am dus si la Luk la clasa, nici el nu era prea vesel... L-am strans in brate, i-am spus ca-l iubesc, avea lacrimi in ochi si el. Lui nu i-a placut niciodata la gradi, nici acum nu ii place. Da Doamne sa ii placa macar la scoala...
Am plecat tinandu-ne de mana, eu si Alexandru. El mai linistit, eu cu lacrimi in ochi... De ce se fac asa repede mari?
M-am dus pe la 11 jumate sa vad ce face. A plans toata dimineata cu mici pauze, mi s-a spus. Cand zice ca vrea la mami chiar vrea la mami, nu o poate alina nimeni. Cad m-am dus eu nu plangea, ca daca ar fi plans as fi luat-o acasa. O las sa doarma de pranz acolo, vedem noi ce o sa fie maine... Am incredere ca o sa fie bine. Dar cred ca mai dureaza perioada de acomodare. Mi-a ramas in cap imaginea lui Luk, care dadea sa planga, dar se straduia sa n-o faca, sa nu inceapa si Ilinca sa planga dupa el. Am copiii mari...

un ţigan avea o casă

Aseară, în maşină, îi povesteam lui Alexandru despre înmormântarea unui ţigan de-am văzut-o ieri pe strada. Şi cum povesteam eu de zor acolo, foarte impresionată de boxele cât casa de la stânga şi de la dreapta sicriului şi de vocea ăluia de-l jelea la microfon de la capul mortului, începe Ilinca. "ce ţigan? de ce a murit? care ţigan?" Şi tatăl ei, zice foarte serios: "un ţigan avea o casă/ şi o nevastă frumoasă/ de lumina noapte-n casă" (parcă Maria Tănase cânta cântecul ăsta, nu mai ţin minte exact). Oricum, Ilinca noastră, impresionată profund probabil de toată informaţia de la tac-su, stă ce stă pe gânduri şi zice pe un ton foarte serios: "Ce frumos din partea lui, tati!!!!". Adică a ţiganului, da? :)))

tristeţe incomensurabilă...

M-am trezit plângând azi. Mimi, bona noastră, nu va mai veni de luni la noi. A fost şi este ca o bunică pentru noi. Sau ca a doua mamă pentru copii. Din păcate nu ne permitem să o plătim până iese la pensie, că dacă am fi putut, n-o mai lăsam să plece niciodată.. Aşa că azi îmi vine să bocesc. Am strâns-o în braţe dimineaţă şi i-am spus că o iubim. Si a apucat-o şi pe ea plânsu'. Bietul Luk se uita la noi ca la nişte nebune. :)) Probabil că o să mai colaborăm împreună, dar nu mai e o relaţie constantă. Şi asta mă face să sufăr... Eh, ne facem noi mari...
Şi luni o să vă zic că m-am trezit tot plângând. Fiindcă a crescut şi Ilinca suficient de mult cât să meargă la cămin... Of. Pot să plâng un weekend întreg? :)))

tristeţe

M-am simţit aşa neputincioasă aseară după ce mi-am luat "larevedere" de la familia capreleiriucăi. Şi mi-a fost ciudă că am stat atât de puţin împreună. M-am simţit neputincioasă fiindcă nu am putut să opresc timpul în loc. Aş fi vrut să stau mai mult cu ei, aş fi vrut să mă bucur mai mult de Sofia. Şi, recunosc, că am plâns puţin uitându-mă lung după ei, din balcon. Pentru că am relizat că îmi sunt atât de dragi şi îi iubesc atât de mult... Ne vedem şi la anul, ştiu. dar aş vrea să-i văd în fiecare zi...

La multi ani, Măriilor!!!

Includig me! :))))

Deci la mulţi ani tuturor!
Chiar şi ţie, dragă Marius!

Pupăm cu drag.

nostalgie

Prea repede a trecut vara asta... Prea repede a venit toamna... Mi-e frig peste noapte, trebuie să scot păturile. Nu-mi place să scot păturile. Nu-mi place toamna. Mie îmi place vara. Ma simt liberă vara. Am mai mult timp, ziua e mai lungă. Ne plimbăm tot timpul. Mergem la mare. Mergem la ţară şi stăm acolo peste noapte. Vara asta am redescoperit ce frumos e la ţară. Am stat până târziu afară în curte, am recitit cu drag "La Medeleni", am ascultat greierii şi am numărat stelele, am respirat aer curat şi am admirat peisajul... Mi s-a strâns stomacul de emoţie când am realizat că a venit toamna. Copiii merg la cămin. Ilinca merge pentru prima oară în colectivitate. Dacă aş putea, i-aş ţine acasă până se duc la şcoală. Prea repede cresc. La anul Luk merge la şcoală. Au mai multe responsabilităţi. Nu mai sunt copiii fără nicio grijă. Mi-e ciudă că Ilinca o să realizeze că mai sunt pe lumea asta şi oameni răi, mi-e ciudă că învaţă că TREBUIE să facă anumite lucruri, nu să le facă când are ea chef. Mi-e ciudă că o să o trezesc dis de dimineaţă, când ei îi place atât de mult să doarmă... Mi-e ciudă să-i stric somnul ăla dulce al dimineţii, mi-e ciudă că cineva o să o forţeze să pape micul dejun, când ei nu-i place deloc să manânce dimineţa... Deci mi-e ciudă, da???
Mie îmi place vara. Dar am mai zis asta, ştiu. Vara e fumoasă, e luminosă, e plină de viaţă şi de culori. Vine frigul, se micşorează ziua, stăm mult în casă, nu avem pe unde să ne mai plimbăm, ne uităm prea mult la TV, facem prea puţină mişcare, respirăm prea puţin aer curat. Urăsc serile lungi de iarnă, care nu se mai termină...
Îmi doresc ca vieţile noastre să fie o vară continuă. Să mergem la ştrand, să ne plimbăm, să mâncăm multe legume şi fructe, să ne întâlnim des cu prietenii. Să ne bucurăm.
Parcă n-am regretat niciodată că se termină vara aşa cum regret vara asta. Nu ştiu de ce...
Of...

La mulţi ani, Oana!

Oana, la muţi ani! Să fii sănătoasă şi voioasă, cuminte şi acultătoare, norocoasă şi fericită! Te pupăm cu drag!
Luca, Ilinca, Alexandru şi Ileana

La mulţi ani, iubiii!!!!!!!!!

Iubita mea, la mulţi ani!
Îţi doresc să fii fericită, să fii sănătoasă, să fii mereu tânără şi frumoasă, să faci un bebe sau doi, cum o vrea bunul Dumnezeu, să fii întreagă la cap, să-ţi laşi mintea să se odihnească uneori, să slăbeşti, să te culci devreme, să nu mai dormi jumătate din timp când vii la mine, să ai timp mai mult pentru voi, să nu mai munceşti peste program, să fii mereu veselă, să te laşi de fumat, să fii sănătoasă şi la pungă groasă, să fii la fel de bună şi blândă ca până acum, să ai mai multă încredere în tine... Îti doresc tot binele din lume! Te iubesc tare mult!

32

Da, astăzi împlinesc 32 de ani. Mi-ar fi plăcut mai mult să fie 23, dar cu aceleaşi realizări ca până la 32. Cum nu se poate, mă bucur de ziua de azi. De 32. De copii. De familie. De prieteni. Happy birthday to me!!!

Party

Astăzi domnişoara Ilinca Ioana Adamescu se serbează, în avans, cu copiii. E foarte nerăbdătoare să înceapă petrecerea, prima petrecere doar a ei, la Mc Donald's, să se distreze cu copiii, să stea în capul mesei şi nu în ultimul rând să-şi capete cadourile. Logic, nu? Ceea ce şi-a dorit cel mai mult a primit deja: cercei de la mami şi tati şi bicicletă de la prietena ei Andreea. Astea au fost primele cadouri pe listă pentru petrecerea de 3 ani. Şi le-a primit deja. Povestim mai multe despre petrecere mâine.

LATER EDIT: poze de la petrecere

oul de dinozaur produce dureri de cap

Ajung ieri acasă, Luk dă fuga la uşă şi-mi zice dintr-o suflare: mami, mami, Ilinca a vrut să spargă un bolovan cu capul şi are un cucui cât toate zilele!!!! Intru în sufragerie, mă uit la Mimi care o îndeamnă din priviri pe Ilinca să-mi povestească. Ilinca povesteşte: "Mami, mai ştii bolovanul ăla mare din părculeţul unde mâncăm noi gogoşi? Ne imaginam că e un ou de dinozar şi am vrut să-l sparg cu capul, da? Şi uite ce cucui am făcut!!!!!"

PS: bolovanul ăla e cam cât jumătate din Ilinca.

zodiile

Luca întreabă: "Andra, în ce zodie eşti?"
Andra: "Rac. Dar tu în ce zodie eşti, Luca?"
"... ... în zodia BĂLĂNGĂNITĂ, ca tati."
Stupoare, râsete în hohote, copilul se uita nedumerit. Îi explic că zodia se numeşte Balanţă.
O întreb pe Ilinca în ce zodie e.
Ilinca răspunde repede: "CIOARĂ!!Deja ne tăvăleam pe jos de râs.

66

La multi ani, tata!

nu mai am chef

sau nu mai am timp??? nu mai am chef. cred că e o alintătură aşa, pentru "nu mai am timp", nu stiu cand se termină ziua, acum mă trezesc, acum mă duc la culcare, la birou e nebunie, nu se mai termină treaba, acasă, în cazul în care stăm pe acasă avem musafiri, dacă nu suntem acasă umblăm prin oraş, prin parcuri, pe la grătare, pe la ţară.

Din categoria "mi-aş dori", la momentul ăsta:
- să nu mai fiu mereu pe fugă;
- să am timp de mine;
- să am timp de curăţenie în casă;
- să am chef de curăţenie în casă;
- să apuc să mă şi joc cu copiii mei într-o zi, nu doar să le dau ordine şi / sau să-i muştruluiesc;
- să nu mă mai duc la ţară weekendul care vine;
- să vină chiar acum iubi a mea la mine, să stăm ca fetele, să bem o facea şi să ne văităm despre toate cele;
- să am un job unde să lucrez o lună, apoi să stau o lună în concediu, apoi iar o lună la birou şi tot aşa;
- să zac, pe o plajă, în luna în care nu mă duc la birou;
- să mă duc la dana în vizită;

Din categoria "abia aştept", la momentul ăsta:
- să-mi văd nepoata;
- să stau cu mihai şi irina la poveşti;
- petrecerea Ilincăi de săptămâna viitoare
- adunarea anuală cu ocazia sfârşitului de august cand ne serbăm, în ordine cronologică: eu, Ilinca, sf. Alexandru şi iubi.
- să-l strâng în braţe mâine pe tata, să-i spun că-l iubesc şi să-i spun la mulţi ani pentru cei 66 de ani.
- last but not least: să plec acasă, să se termina o dată şi ziua asta...

Din categoria "m-am săturat", la momentul ăsta:
- de oamenii care nu se spală şi ne poluează aerul pe care-l repirăm;
- de simptomele lunare de pms, care efectiv mă epuizează psihic;
- de ipocriţi;
- de mincinoşi;
- de oamenii răi.

şi gata pe ziua de azi, că deja am exagerat...

azi

azi mi-e tare dor de mama. dor din ăla care doare. Ieri am avut senzaţia că e lângă mine, în bucătărie. parcă se uita peste umărul meu, să vadă cum gătesc. am întors capul, dar n-am văzut-o... azi sunt oarecum revoltată. de ce nu mai e lângă noi? de ce nu se mai pot bucura copiii de ea şi ea de copii? de ce nu mai am cu cine să stau de vorbă, cu cine să ma sfătuiesc? de ce??? ştiu, nimeni nu-mi poate răspunde... aşa a fost să fie... dar tot mi-e dor de ea. tare mult...

Istorie

Istoria familiei Zidaru. Despre asta mi-a povestit tata câte ceva, în weekend. Mereu m-am întrebat daca cineva din familia mea are habar despre neamul nostru, din moşi strămoşi. Uite că ştia tata. Am avut un moment tare plăcut împreună, aşa cum n-am mai avut demult... Nu comunic foarte bine cu tata. Amândoi suntem încăpăţânaţi, el funcţionează după principiul "faceţi doar ca mine că eu ştiu cel mai bine". Dar nu despre asta vroiam să povestesc aici, ci despre familia mea. Cică ne tragem din sârbi. Olari. Primii au venit în zona asta (Berca) undeva pe la 1450. S-au aşezat pe pământurile unde stăm şi noi acum pentru că biserica i-a lăsat. Şi acolo au rămas. Şi acolo rămânem şi noi. Mă bucur că am aflat aceste informaţii despre familia mea. Chiar dacă sunt puţine, pentru mine sunt valoroase.

PS: aşa cum stabilisem, în weekend am fost la Vulcanii Noroioşi. Ne-a plăcut. Era multă lume. Copiii au alergat în voie. Nu s-au băgat în noroaie, nu s-a murdărit. Ca de obicei, nu am avut aparatul foto cu noi. Pentru că între timp planul s-a schimbat şi nu am mai ajuns sâmbătă seara acasă.

Din weekend, amestecate

- Ilinca, mami, cum face boul?
- hm....
- hai măi mami, cum face boul pe care tocmai l-am văzut pe geam?
- bou, bou, bou, bou!!! Aşa face, să ştii, mami.
Uh, habar n-aveam cum face boul. Da' de-acum ştiu. Parol.

În weekendul ăsta am început să redevin, timid e drept, "mama". Cu puţin noroc, peste încă o lună, poate ajung să fiu "mami" din nou.

Ne-am plimbat până am căzut laţi, tot weekedul. Sâmbătă am ajuns într-un loc uitat de lume. În vârf de munte, la Bisoca, la Mănăstirea Poiana Mărului. Gaşcă mare, copii mulţi, coloană de 6 maşini. Popasuri dese, senzaţii de vomă la copii din cauza drumului şerpuit, nerăbdare, eternul "mai avem mult?????". Drumul destul de prost dar, din punctul meu de vedere, merită deranjul. Cât am ascultat puţin din slujbă copiii au alergat nestingheriţi în curtea mănăstirii. Şi s-au bucurat de natură, de soare şi de iarbă verde. Am avut emoţii că n-o să reuşim să ne întoarcem din cauza unor curbe în ac de păr, foarte înclinate. Chiam mă gândeam că nu mai urcă maşinile înapoi. Dar au urcat, deşi cu greu. Mi-am amintit de o manevră pe care n-am mai executat-o de când am terminat şcoala de şoferi, de vreo 14 ani: plecatul din rampă cu frâna de mână trasă. Am executat-o de câteva ori cu succes.
După ce am plecat de la mănăstire, ne-am oprit la poalele pădurii, într-o poieniţă, la un grătar. N-am mai fost la iarbă verde de ceva vreme. Uitasem că e frumos. Ne-am simţit minunat. Ne-am bronzat. Am povestit. Am mâncat. Copiii au alergat fără să fie deranjaţi de părinţi. Am obosit, am moţăit la umbră pe-o saltea. Am plecat fericiţi acasă. Am avut o zi minunată. Ne-am bucurat de natură, de bucuria copiilor, de linişte, de prieteni. Mai vrem astfel de ieşiri. Încep să descopăr guctul excursiilor de-o zi. Necesită mai puţine bagaje şi mai puţină organizare decât ieşirile de-un weekend. Drept urmare, dacă nu intervine nimic, duminica viitoare mergem la Vulcanii Noroioşi. Acolo unde nu creşte iarba, unde am mai fost, unde ne-a plăcut şi unde ne mai ducem.

Ca de obicei, poze din weekend nu avem. Poate din următorul...

4 săptămâni

... de când nici eu nici Alexandru n-am mai fumat. Doamne şi ce bine e!!!! Mă rog la Dumnezeu în fiecare zi să-mi dea putere şi minte în cap să nu mai fumez. Luk e aşa de mândru de noi, deşi nu ştie mititelul că e un efort destul de mare pentru noi. Şi faţa lui fericită şi multumită şi mândră cand aude ca nu am mai fumat îmi dă putere. Să nu fumez nici azi. Şi nici mâine. Şi nici poimâine. Pot să respir mai bine. Nu îmi mai miros hainele urât. Simt mirosuri noi. Simt gusturi noi. Cafeaua e muuuulta mai gustoasă. Lumea e mult mai frumoasă. Nu mă mai simt obosită în fiecare minut din viaţa mea. Sunt mai fericită. Vreau să mă simt la fel şi peste un an de zile. Şi peste doi. Şi în tot restul vieţii mele...

Remember: Ilinca mică

Aseară, înainte de culcare, eu şi copiii, în dormitor, povesteam.
- Luk, îţi mai aminteşti cât de mică era Ilinca atunci câmd am venit cu ea de la maternitate, după ce am nascut-o? întreb eu.
- Nu-mi mai amintesc, zice Luk foarte preocupat de altceva decât de discuţia noastră...
- Dar cadoul pe care ţi l-a adus după ce s-a născut, trenul ăla frumos, ţi-l mai aminteşti?
- Trenul???? Da, îmi amintesc, zice Luca brusc entuziasmat.
Ilinca: "Ce tren? Că eu n-am avut bani să-ţi cumpăr tren cand m-am născut..."

Nothing important...

În weekend am fost la ţară, doar că ne-a împiedicat caldura să ne deplasăm mai departe de poartă. Asta presupunea să scot copiii din piscină, lucru absolut imposibil. Nu mi-am ţinut promisiunea. Ruşine să-mi fie că nu mi-am ţinut promisiunea. Dar chiar a fost caniculă. Data viitoare...

Aseară n-am mai avut chef de parc. Am ieşit prin faţa blocului. Ilinca a vrut musai să iasă cu rolele afară. Pentru prima oară în viaţa ei. Ca atare l-a rugat din suflet pe Luk să-i împrumute şi ei rolele. Şi Luk, mărinimos cum îl ştiu, a zis că i le dă, normal. Bucurie maximă, the usual "Luca e cel mai bun faret din lume!!!!" Şi-am ieşit cu rolele, după ce mi-a luat 10 minute să o echipez. Logic că i se duceau picioarele în toate direcţiile dar, spre surpriza mea, şi-a ţinut tare bine echilibrul după câteva minute de exersat. Nu a rezistat mult, vreo 20 de minute cred. Dar s-a bucurat ca a putut să încerce, că Luk a fost bun şi darnic, că mami a avut rabdare să o ajute. Îi radia faţa de fericire. Copilul ăsta râde cu tot sufletul. Mereu mă minunez de felul în care ştie să se bucure...

Later on, spre bucuria nemărginită a copiilor, ne-am întalnit cu cele mai bune prietene: Oana şi Roxana. Ce joacă, ce bucurie, ce alergătură încoace şi-ncolo. Văleu, şi ce de căzături!!! Funduri turtite, cucuie, genunchi juliţi... Târziu, când trebuia să fim demult în casă, dar nu ne înduram să ne mişcăm din loc, îi spun Ilincăi cum au dărâmat-o astă seară toţi ăştia mai mari. Întâi Luk, apoi Roxana. Şi pisicuţa mea, cu o logică de fier, zice că "Oana nu m-a dărâmat, Ileana..." Corect, what can I say???

Deci n-am mai făcut nimic impoant... Aşteptăm weekendul, care se prevede a fi minunat. Din păcate e doar marţi astăzi...

Promisiune

Mihai mi-a trimis azi un link. Promit că în weekendul ăsta mergem o fugă acolo, e la doi paşi de casa noastră de la ţară. Şi mai promit că am să privesc totul cu alţi ochi. Toată copilăria mea m-am dus cu mamaia la biserica asta. Şi de fiecare data am alergat cu copiii din sat printre ruinele despre care nu ştiam nimic. Şi nu am ştiut nimic până în ziua de azi.

Mara

Ea e Mara. Prietena noastră. Prietena lui Luk şi a Ilincăi. A fost în vizită prelungită la noi în weekend. Plimbarea de sâmbătă dimineaţa din parc, unde am smuls priviri compătimitoare de la babe care se uitau triste la mine cum aveam grijă de TREI copiii, deci cum ziceam plimbarea asta i-a făcut o foame de lup Marei. :)) Şi după cum se vede poate să mănânce cu două linguriţe deodată. Şi ofta. Şi zicea miam - miam (sau ceva asemenea; măcar aprecia cineva ciorba mea). Şi la final, după ce a dat gata şi al doilea castron, după ce a băut zeama direct din castron, avea broboane de sudoare pe frunte. :)) A fost TOTALĂ!!!!
În concluzie, Mara a fost cel mai cuminte musafir al nostru ever şi o mai aşteptăm pe la noi oricând.

Poze de la mare

Banana

Ieri la semafor. Eu şi copiii în maşină. Trece pe lângă noi un copil care cerşea. De regulă nu prea le dau nimik, dar ieri zic către copiii: "Mami, mai am o banană aici, i-o dăm ăstuia mic şi amărât?" Şi îi dau banana. Ăla zice mulţumesc şi pleacă fericit. Luk al meu cugetă: "Vai mami, în sfârşit ai fost şi tu milostivă!!!" Uh. Oare de când aştepta el să fiu şi io milostivă?

La ţară

"Mamiiiiiiii!!!!!!!! Ileana!!!!!! Azi am vazut GARAJUL vacii cu tati, da? Doar că vaca nu era in garajul ei pentru că a murit." (Ilinca)

We're back!

Ne-am intors si din concediu... Cu mai putina tristete in suflete decat in alti ani pentru ca am plecat cu gandul ca ne reintalnim cu marea la inceput de septrembrie... Luk deja intreaba cate saptamani mai sunt pana mergem din nou la mare. Ilinca asteapta si atat.

Am avut un concediu minunat. Copiii cuminti. Si multi. Cazare foarte buna. Companie excelenta. 6 adulti. 6 copii. Varicela. Mese peste mese, mancare peste mancare. Stomac putin deranjat . Plaja. Mare. Soare. Scoici. Colace peste colace. Bagaje pentru plaja. Roshu in gat. Putin febra. Surprinzator, fara rau de masina la nimeni anul asta. Premiere la mancare: ardei gras, pulpe de pui direct de pe gratar nedespielitzate, legume multe, fructe foarte multe si variate. Mese foarte dese. "Mami mi-e foameeeeeeee" de cateva ori pe zi. Somn de pranz. Minunat concediu, clar!

"Mami, noi cand mancam inghetata?"
"Astazi dupa amiaza, Luca. Dupa ce ne trezim din somnul de pranz."
"Ileana, eu vreau cu capsuni, muuulta, cu o suta de feluri de capsuni, da Ileana?"
"Da, Ilinca, de capsuni iti iau. Dar de cate feluri crezi tu ca sunt căpşunile?"
"De multe feluri Ileana, de o sută de feluri. Eu vreau o îngheţată de o sută de feluri de căpşuni, o îngheţată pufoşică, da???"

Brusc în concediul ăsta am devenit, pentru Ilinca, "Ileana" pur şi simplu. Nu mai sunt mami. Nu mai sunt cea mai bună mami din lumea ei. Nu mai sunt mămica ei. Sunt doar Ileana. O fi de bine?

concediu

in perioada 21 - 28 iunie. revenim.

Hmmm...

Maharajah

Asta seara ne-am chinuit cu o lectie de dictie. Maharajah. Sau mararashah. Ca asa a putut Ilinca sa pronunte. Sau marahajash. Ca asa a putut Luca sa pronunte. Anyway, distractie maxima.

"Ilinca - 29 august 2006". Pentru Ilinca...

Ne-am hotarat sa ne petrecem Revelionul 2005-2006 cu prietenii nostri… Ce altceva poate sa fie mai frumos la trecerea dintre ani decat sa fii alaturi de prietenii dragi? Am plecat de la Buzau spre Bucuresti cu gandul la zilele ce urmau sa vina, alaturi de prieteni. Abia asteptam o sueta cu fetele mele dragi, o sedinta de cosmetica, o barfa mica la o cafea fierbinte. N-aveam nici un regret ca mi-am lasat copilul de 2 ani acasa, era in siguranta, rasfatzat pana peste cap de bunici.

Am ajuns, ne-am bucurat ca ne-am revazut, am facut pregatirile pentru petrecerea de Revelion. La miezul noptii am vrut neaparat sa iesim pe strazi, sa vedem artificiile. Era o nebunie. Artificii, aburi de sampanie, blitzuri de la aparatele foto, concertul din Piata Revolutiei, veselie, efervescenta, tipete, strangeri in brate, se numara, 3, 2, 1, La multi ani 2006!!! Cu lacrimi in ochi mi-am strans consortu' in brate si mi-am pus o dorinta: sa ne trimita Doamne-Doamne o fetitza… Cred ca a fost primul si ultimul revelion cand mi-am pus o dorinta la miezul noptii. Se facuse cam un an de cand tot exersam, in speranta ca vom reusi sa concepem si pe bebe2. Minunea de acasa era prea minuntata ca sa ne oprim doar la un copil. Am dat putin apa la soricei, ne-am pupat cu totii, ne-am urat ce-am stiut noi mai frumos, am plecat sa continuam petrecerea, s-a terminat petrecerea, ne-am retras spre paturi calde, primitoare si imbietoare.

Zilele minunate alaturi de prieteni s-au terminat, au trecut si sarbatorile, ne-am reintors la rutina zilnica dar linistitoare: casa, servici, copil, casa, servici, copil.

Pe la sfarsitul lunii ianuarie, nu-mi amintesc din ce motiv, iar am plecat la Bucuresti. Iar intalniri cu prietenii, momente de relaxare. Stateam pe messenger cu una dintre fete asteptand sa treaca timpul si sa vina de la servici, cred ca era intr-o vineri. Si nu stiu ce-mi vine si-i zic: “ia si mie un test de sarcina in drum spre casa”. Aici fac o paranteza: in toata viata mea de 32 de ani n-am facut decat 3 teste de sarcina. Unul la sarcina cu Luk si doua la a doua sarcina. Deci pur si simplu mi-a venit asa, o pasarica, si i-am zis fetii sa-mi ia testul de sarcina. A venit Simona mea cu testul de sarcina in dinti, cred ca era mai emotionata ca mine biata de ea… Am stat la povesti, am baut un vin, ma tot imbiau sa beau lichide, ca mie nu-mi venea deloc sa fac un pipi. Iote ca au avut succes, caut repede testul de sarcina, o iau pe Simona de mana si-i zic ca asta-i momentul, hai sa fecm testul. De parca ar fi fost copilul meu si-al ei, nu al meu si-al consortului.

Stateam amandoua pe vine, intr-o baie micutza, micutza si eram cand cu ochii pe ceas, cand cu ochii pe test. Din living se auzea galagie, imi faceau galerie cei mai dragi oameni. Evident, a doua liniutza a aparut cat ai zice peste, eu si Simona ne-am uitat una la alta, era clar. Ilinca era pe vine. Paranteza: cand am ramas insarcinata cu Luk, inca de la inceput, am simtit ca o sa fie baiat. Acum stiam eu ca o sa fie o fetitza, ca doar asa stabilisem cu Doamne Doamne, sa-mi dea o fata. Am iesit cu o fatza lunga si-am spus ca avem doua liniutze. Singurul nedumerit era cumnatul meu care habar n-avea ce-s alea 2 II pe un test de sarcina. Dupa ce s-a lamurit si el au inceput felicitarile, lacrimile, gandurile mele ca m-a ascultat Doamne-Doamne in noaptea dintre ani…

Si-au trecut cele 9 luni de sarcina… La primul control la dr (unul din Buzau, nu dr meu a carui pacienta eram de ani de zile) mi s-a spus ca am un chist mare, se vedea ceva ciudat la eco, mi-a recomandat in prima instanta o intrerupere de sarcina, apoi o a doua opinie. Griji, lacrimi, nervi, dezamagire. Tocmai ce incepuse si puiul meu de-o schioapa sa inteleaga ca Doamne-Doamne ne-a trimis un bebe care sta la mami in burtica. Cum ar fi fost sa-l dezamagesc si sa-i spun ca nu mai e bebe acolo? Am plecat val-vartej dupa 2 zile la Bucuresti din nou, la medicul meu de la Spitalul Militar. Aveam inima cat un purice, asteptand pe hol sa intru la eco. Verdictul lui a fost ca e ceva ciudat pe-acolo, un chist, dar hai sa ducem sarcina pana la capat, vedem noi mai tarziu ce-i cu chistul ala. Am crezut ca s-a terminat cu grijile si cu problemele. Da’ de unde… Din sapt 12 de sarcina cred am inceput cu o alta belea: Hipertensiune indusa de sarcina. Tensiune mare, 18-19, disperare, tratament. Sapt. 20 de sarcina: iar tensiune mare, lacrimi, tratament sporit. Sapt. 22 de sarcina ajung la cardiologie din acelasi motiv. Alt tratament. Doamne ajuta sa fie bine pana la capat! Sapt. 32, tensiunea mea iar o ia razna. Sapt. 35, dupa eco, verdictul ca bebe incepe sa nu mai creasca, mai stam o sapt si gata, tre sa-l scoatem pe bebe. Din pacate prin cezariana, ca tensiunea mea mare nu prea se pupa cu nasterea naturala pe care mi-o doream extrem de mult.

Prin luna a cincea, cand sa merg eu la control, medicul meu in concediu. Zic: hai sa ma duc aici, in Buzau, sa-mi fac o eco, sa stau linistita. Si poate primesc si confirmarea intuitilor mele ca bebe e fata. Cand mi-a spus dr ca e fata mi s-a parut asa de normal sa fie asa incat nici nu m-am mai bucurat. Cred ca mai tare s-au bucurat ceilalti din jurul meu…

Si uite asa, intre dozari de anticorpi (Rh negativ eu), verificari de 2 ori pe zi a tensiunii (mi se face rau cand vad un tensiometru in fata ochilor, ce sa mai zic de mama care era responsabila cu verificatul…), servici, ocupat la maxim de copilul Luk, greturi la inceput de sarcina, drumuri la Bucuresti regulate, nopti de insomnii, pierdut nopti intregi cu fetele pe forum, maini amortite si dureroase, o curatenie generala in ultimile 3 sapt de sarcina, 30 de kg in plus, am ajuns in sapt 36 la ultima eco inainte de marea intalnire cu Ilinca.

Am inceput sa fac bagajele, urma sa nasc in Bucuresti. Luk ne-a vazut impachetand si m-a intrebat: unde plecam, mami? I-am explicat ca el ramane acasa, mami si cu tati merg la Bucuresti sa se intalneasca cu nenea dr, s-o scoata pe Ilica din burtica. Era nelamurit bietul de el, ca Ilinca nu mai era “mica, mica cat o pisicutza”, dupa cum ii explicasem eu in ultima vreme. Ilinca crescuse suficient de mult cat sa poata mami sa i-o aduca acasa, sa aiba si el o surioara ca prietena lui Oana.

Despartirea de Luk a fost cel mai greu lucru pe care l-am facut vreodata. Mi se rupea sufletul stiind ca n-am sa-l mai vad aproximativ doua saptamani. Si acum mi se umplu ochii de lacrimi cand ma gandesc cat de tare l-am strans in brate cand am plecat… Si cat era el de incantat ca mami o sa vina acasa cu surioara lui, care surioara o sa-i aduca un cadou mare si frumos, un tren cu locomotiva, sina si vagoane.

La control dr mi-a spus clar: bebe nu mai creste, placenta are un grad de imbatrainire peste maxima existenta , gata, se impute treaba, putrezeste casa fetii, deci hai s-o scoatem. Era intr-o joi, pe 24 august. Ok zic. Numa ca am niste probleme: nu pot sa nasc maine ca nu-s epilata , sambata, duminica iar nu, sa nu va stric weekendul si nici luni ca-i ziua mea si nu vreau sa avem amandoua aceeasi zi de nastere. Dintr-un rationament absolut morbid, n-am vrut s-o nasc de ziua mea, am zis in gand ca dupa ce mor eu ea sa nu se poata bucura fata de ziua ei pentru ca era si ziua mamei… Dr zice: bine draga, marti e bine? Ai timp si poti sa nasti? Eu zic da si gata, plec sa-mi savurez ultimile zile de burtica. Plec la prieteni, sa ma rasfetze ei. Ca acasa printre galetzi cu var si vopsea n-avea cine sa ma rasfetze. Ultimile zile au fost un dolce far niente. Epilat, mancare buna si multa, un paharel de ziua mea, o intalnire cu fetele de pe forum…

Am stabilit clar si ce nume avea sa poarte fata: Ilinca Ioana. S-a potrivit sa se nasca in ziua Taierii capului Sf. Ioan Botezatorul. Ca toata sarcina am negociat al doilea nume: ba Maria, ba Smaranda, ba chiar si Ana. Nimic nu-mi convenea…

In ziua cu pricina avea numai gandurii si sentimente contradictorii. Dar cel mai tare mi-era dor de Luk. Aveam sa aflu mai tarziu ca dorul asta poate sa si doara uneori…

Nici macar cezariana in sine n-a fost banala. M-am internat pe la pranz, l-am asteptat pe dr sa vina la ceas de seara, asa cum mi-a promis, am bantuit prin sala de travaliu, prin curtea spitalului, pe holuri, incercam sa-mi amintesc cum a fost in urma cu 3 ani cand l-am nascut pe Luk, in acelasi spital, cu acelasi dr. A venit dr, am mai stat de povesti, m-a chemat in sala de nasteri, In prostia mea m-am dus cu chilotii pe mine, uitasem sa-i dau jos si sa fac un pipi. Toata lumea ma astepta in sala aia frigiroasa si neprimitoare, cand sa ma urc pe masa imi aimntesc de chilotzi si de pipi, fug repede la baie, imi pup sotzul in fuga si sus pe masa. Inainte sa ma urc pe masa am batut palma cu dr sa-mi lege trompele, daca e totul ok cu fata mea. Avea el inima cam indoita, parca nu vroia sa faca asta, dar pana la urma n-a mai scapat de gura mea. Pentru ca n-am putut sa evit cezariana m-am rugat macar sa mi se faca rahianestezie, sa aud repede fata si sa ma conving ca e totul ok. Si de data asta Dumnezeu m-a ascultat, mi s-a facut rahi. Tensiunea mea o luase razna, era 20. A inceput operatia, eram cu ochii doar pe tensiometru, si nu numai eu… In cateva minute am auzit cum Ilinca mea mica-mica cat o pisicutza avea niste plamani puternici, puternici. Nici n-a apucat s-o scoata dr de tot si a si inceput sa urle. Am apucat s-o vad pe fuga, era chiar mica, aveam sa aflu mai tarziu ca asa era. Doar 2 kile 600 si 47 de cm la 36 de sapt si 2 zile. Cand sa ma relaxez ca e totul ok dr m-a intrebat pe ce parte se tot vazuze chistul ala la primele ecografii. Zic: pe stanga. N-am auzit decat un “Mda…”. Deodata parca s-a tensionat atmosfera aia relaxata din sala de nasteri, auzeam ca prin vis: uite pe trompa dreapta o endometrioza. Ia uite ce-i pe stanga… Am tacut malc si-am asteptat sa se termine. Banala mea cezariana a durat aproape 2 ore… La sfarsit, in timp ce ma coseau, mi-am luat inima in dinti si-am intrebat ce s-a intamplat. Mi s-a explicat ca pe partea stanga erau niste chisturi ciudate, pline de sange, ceva ce n-au mai vazut pana acum, ca atare mi-au scos si trompa si ovarul, deci sa asteptam rezultatul la biopsie. M-a luat cu lesin cand am auzit cuvantul asta, degeaba imi tot zicea dr ca tre sa asteptam, ca nu e cazul inca sa ne facem griji… Singurul gand linistitor era ca fata mea e bine, sanatoasa, micutza dar puternica.

Atat operatia in sine cat si recuperarea si statul in spital au fost traumatizante pentru mine. A treia zi dupa operatie am facut o hemoragie foarte mare, am bagat in sperieti un spital intreg. Am stat juma de zi in incertitudine, nu se stia daca ma mai opereaza inca o data sau nu. Am reusit “performanta” de a avea 12 medici intr-o zi la vizita de dimineata obisnuita. Dr meu s-a purtat exemplar. Mi-a fost alaturi, m-a sustinut, nu s-a luat dupa gurile rele care insistau sa ma opereze din nou.

Am facut si-un pui de depresie cu gandul la puiul meu de acasa, parca n-o puteam iubi pe Ilinca suficient de tare pentru ca o invinovateam oarecum ca-s despartita de Luk. Atunci am aflat ca dorul chiar poate sa doara...

Ziua in care am plecat acasa a fost cea mai fericita zi din viata mea… Nu pentru ca urma sa scap de-un spital deprimant, ci pentru ca urma sa-mi revad odorul cel mare. Revederea a fost lacrimogena de partea mea, si nedumerita oarecum din partea lui Luk. Lacrimogena e putin spus, am plans de-a sarit camasa de pe mine , nu alta. L-am gasit schimbat, mi se parea foarte mare si mai matur… Nu puteam sa-mi desprind privirea de la el, nu puteam sa-i dau drumul din brate, nu puteam sa ma opresc din plans cand il vedeam cum se tine dupa mine si-mi spunea sa nu mai plecam niciodata fara el… Uite, zau ca plang si acum cand ma gandesc la momentul revederii… A primit-o nesperat de bine pe Ilinca, s-a bucurat de ea, dar mai ales de cadoul de la ea, un tren pe sine, cu locomotiva si gara. Trenul a fost distrus in cateva zile , dar dragostea lui pentru surioara lui va fi mereu aceeasi…

Prima luna a trecut usor, 10 zile le-am petrecut in spital, restul le-am petrecut bucurandu-ma de minunile mele… Dar bucuria nu putea fi maxima pentru ca asteptam rezultatul ala nenorocit la biopsie. Am trait cateva zile de cosmar pentru ca mi se tot spunea la telefon ca nu e gata azi, sa sun maine. Maine nu era gata, sa sun poimaine. Poimaine am sunat si nu era gata, sa sun raspoimaine. Intr-un final am aflat: nu exista nici urma de celule maligne, dar inca nu se stie exact ce a fost, trebuia refacuta biopsia, era ceva ciudat acolo… M-am bucurat nespus ca cele mai negre ganduri ale mele nu s-au adeverit. Iar cand am primit rezultatul final am fost muta de uimire: formatiunile alea de pe trompa si ovar fusesera o sarcina extaruterina veche, care se eliminase partial, erau reziduri de placenta acolo. Eram afara la plimbare cand m-a sunat soztu' sa-mi spuna exact ce scria pe rezultat. N-am putut decat sa ma opresc pe-o banca, mi-am aprins o tigara si m-am intrebat: cum am facut eu copilul asta??? O trompa era cu endometrioza, cealalta era cu sarcina aia extrauterina veche… E de un dar de la Doamne Doamne…

"Luca - 2 octombrie 2003". Pentru Luca...

Nu tineam neaparat sa am un copil, dar nici nu luam masuri drastice pentru a nu-l avea.. Mergeam cu Alexandru pe Calea Victoriei in vizita la un prieten. Pe drumul spre casa am vrut un test de sarcina. Primul din viata mea. L-am cumparat si a doua zi la prima ora l-am facut. Evident, era pozitiv. Nu-mi amintesc sa ma fi cuprins vreo bucurie nemarginita, nici macar n-aveam cui sa spun despre el, Alexandru era in parc cu cainele, era prea devreme sa dau telefoane, era 6 jumate dimineata. Asa ca m-am dus pe balcon si mi-am aprins o tigara. Ma gandeam ca ma ajuta sa-mi limpezesc mintile si sa-mi dau seama daca ar trebui sa ma bucur sau nu. Nu m-a ajutat, asa ca am stins-o repede. Ma simteam egoista, nu prea vroiam un copil, de ce sa renuntz la viata linistita pe care o aveam? De ce sa ma trezeasca unul mic si plangacios noaptea? De ce sa-mi dau viata tihnita peste cap? Nu, nu eram pregatita sa renunt la toate astea…

Alexandru chiar s-a bucurat. Sincer. El isi dorea un bebe, eu nu eram aia hotarata si pregatita pentru asta. Cred ca nici acum n-as fi fost pregatita, daca nu ne lua Luca prin surprindere M-a strans in brate si m-a incurajat, printre hohotele mele de plans. Nu plangeam nici de bucurie, nici de disperare. Plangeam, pur si simplu. Apoi am inceput sa dam telefoane, sa stie lumea ca urma sa vina primul bebe din familie, din gasca de prieteni. Noi eram “insarcinati” iar ceilalti din gasca nici nu se gandeau sa se casatoreasca , mereu am fost deschizatori de drumuri… Mama a fost uimita. Soacra-mea s-a bucurat tare de tot. Prietenii au ramas fara grai. Fiecare a reactionat cum a putut. Lasand la o parte emotiile mele a fost interesant sa observ reactiile celorlalti.

Sarcina a fost usoara, usoara, fara neplaceri, doar cu 30 de kilograme in plus. Pe care le-am dat jos, tot Luca a fost ala care m-a “ajutat” cel mai mult…

Am fost rasfatata la maxim, indopata cu toate bunatatile, m-am dus la servici pana la sfarsitul lunii a opta de sarcina cand sefii mei de atunci au considerat ca nu vor sa nasc la birou, asa ca m-au trimis acasa. Acasa m-am apucat de impachetat. Am luat hotararea amandoi ca mai bine ne crestem copilul la Buzau, era asadar cazul sa renuntam la Bucuresti… Inca de la inceputul lunii a noua m-am apucat de impachetat. Era incredibil cate lucruri am putut aduna intr-o garsoniera in cativa ani, vreo 5 la numar. Am condus de 2 ori spre Buzau cu masina incarcata la refuz de tot felul de chestii. Am plimbat cainele pana aproape in ziua in care am nascut. Am stat si m-am odihnit. M-am jucat Diablo si Caesar pana mi-au iesit ochii din cap. Iar am impachetat. Am facut piata si-am gatit, desi astea-s vremuri demult apuse pentru consort, cred ca nici nu-si mai aminteste ca am facut asta candva… Am condus pana in ziua in care am nascut. Nu mai conteaza ca am rupt scaunul soferului cu cele 30 de kile ale mele, s-a reparat totusi la un moment dat.

N-am sa uit niciodata ziua in care am nascut. Termenul era 4 octombrie 2003. Doctorul a vrut sa ma induca pe 3 octombrie. Am refuzat, era ziua de nastere a mamei. Am ales ziua de 2 octombrie 2003. Aveam o burta uriasa, eram rotunda ca un balon.

Asadar, pe 2 octombrie doctorul mi-a zis sa ma prezint la spital. Cu bagajul facut. Era intr-o joi. Stabilisem sa ne vedem in jurul pranzului, o ora destul de ambigua, de altfel. El ma astepta pe la 12. La mine pranzul era pe la 1 jumate . Am luat un taxi spre spital, desi as fi vrut sa conduc eu, dar nu m-a lasat consortu'. Ca atare taximetristul ne-a plimbat prin cele mai pline de gropi scurtaturi care existau la momentul ala pe drumul din Dristor pana la Spitalul Militar. Aveam senzatia ca imi ajunge burta fix in cap. Indata ce m-a vazut doctorul la spital m-a luat la cearta, ca am intarziat. Ei, asta este, nu mai conteaza o ora in plus. Am avut si eu timp sa ma pregatesc ptr intalnirea cu fi-miu, manichiura, pedichiura, epilat.

Toata sarcina mi-am dorit sa nasc natural, fara nici o epidurala, asa cum au nascut milioane de femei inaintea mea. Ma simteam curajoasa, poate nitel masochista, vroiam sa vad cat de tare poate sa doara. Dupa ce am ramas insarcinata am stiut ca o sa avem un baietzel. Pe care o sa-l cheme Luca. Luca Stefan Adamescu. Un nume scurt si sonor, un nume mai lung care sa se potriveasca cu numele de familie, si mai lung.

Mama nu a vrut sa stie ca urma sa nasc, emotiile erau exagerat de mari si coplesitoare pentru ea. Asa ca am sunat-o si i-am spus ca ma duc la control, nu sa nasc.

Dupa dojenile din partea doctorului, dupa un control scurt, am decis, mergem sa nastem Zic “mergem” din 2 motive: urma sa nasc la Caritas si eram mai multi care “nasteam” (in primul rand eu, apoi Alexandru, prietena mea Adriana care urma sa ma tina de mana si sa ma incurajeze si, evident, doctorul). Asa ca am primit juma de pastilutza mica, dar eficienta, pentru a intra in travaliu. Pe la 2 am terminat cu controlul si pastilutza, doctorul ne-a trimis sa-l asteptam jos, in curtea spitalului. Incepeam sa am emotii. Pe la 2 jumate cred ne-am urcat in masina. Deja incepusem sa am primele contractii, erau suportabile. Nu-mi faceam nici o speranta ca vor ramane asa pana la final, dar eram optimista. M-am internat si am ajuns in sala de travaliu. Contractiile erau din ce in ce mai puternice. Cred ca era in jur de 3. Doctorul a venit, m-a vazut, mi-a zis ca pleaca la masa si mi-a lasat cealalta jumatate a pastilutzei s-o iau pe la 4 jumate. Pana la 4 jumate a mai fost cum a mai fost, m-am mai luat cu vorba cu Adriana, a mai trecut timpul, am luat jumatatea cealalta si dupa aia potopul. Durea ca la balamuc, abia aveam timp sa respir intre contractii, strangeam de o bara a patului si injuram in gand toata tagma barbateasca, in frunte cu consortu’. De parca el avea vreo vina ca am vrut eu sa nasc natural, fara epidurala. Apoi am terminat cu injuratul domnilor, nu s-a dovedit a fi eficient, am indreptat atacul spre mine, ca am fost o tampita si n-am vrut cezariana si n-am vrut epidurala, moama ce era la gura mea, parca ma inrosesc si acum de rusine cand imi amintesc. Noroc ca le ziceam pe toate in gand. A aparut doctorul, senin ca o zi de primavara, a vazut ca mult nu mai aveam, asa ca hai in sala de nasteri. Nu-mi amintesc daca am ajuns acolo pe propriile picioare sau intr-un scaun, desi inclin sa cred ca cele 100 de kile pe care le aveam nu incapeau intr-un scaun cu rotile, sau poate le-au indesat moasele?! Nu mai stiu… In sala de nasteri numai eu sufeream ca un caine, restul lumii, in frunte cu doctorul, spunea bancuri deocheate, sa sa nu le zic porcoase de-a dreptul Mai cu chiu, mai cu vai, mai cu ajutorul unei moase care s-a urcat efectiv pe mine Luca a vazut lumina zilei. Era fix 18 si 10, stiu ca m-am uitat la un ceas pe perete imediat dupa momentul expulziei.
Marea intalnire cu Luca n-a fost chiar asa emotionanta cum imi imaginam eu. L-am vazut, mi s-a parut mic, negru, uratel, cu o claie prea mare de par, dar urla din toti plamanii lui mici. Era sanatos, avea 3 kile 800 si 50 de cm, un bebelus normal din toate punctele de vedere. M-am bucurat ca e ok…
Comparand durerile din travaliu cu cele de dupa, de la “brodat”, cele din urma au fost mai puternice, noroc ca s-au terminat mai repede.

Cu chiu cu vai gata si nasterea, am tinut neaparat sa ma dau jos singura de pe masa aia, dar in ciuda protestelor mele m-au indesat intr-un scaun cu rotile si am iesit din sala de nasteri, inapoi spre cea de travaliu. Cand am iesit mi-am vazut prietenii care astepatu cuminti sa nasc. Erau multi, aproape toti, cred. Vreo 8-9. Inainte de a naste mi-am promis solemn ca nu o sa tip, nu o sa urlu, o sa suport cu stoicism totul. Pentru prietenii mei, dar mai ales pentru prietenele mele. Nu vroiam sa le descurajez, nu vroiam sa le las impresia ca o nastere naturala e groaznic de grea. Nici n-a fost asa. Cel putin pentru mine. Am stat de vorba cu fiecare in parte cateva minute, m-am bucurat de prezenta lor acolo, pentru mine a contat foarte mult, mi-a fost de mare ajutor. In sala de travaliu am mai poposit vreo 2 ore, am vorbit intruna la telefon si am mancat, e epuizanta o nastere si face pofta de mancare, parol.

Cea mai mare surpriza a fost pentru mama, chiar nu isi imagina ca o sa nasc in ziua aia. Desi ulterior a povestit cat de agitata a fost, cum s-a plimbat ea tot orasul fara sa-si gaseasca locul niciunde, nu si-a imaginat o secunda ca o sa nasc fara sa-I spun. A sunat-o Alexandru si i-a spus doar atat: “Saru’ mana, bunica. Ce faci?”

Apoi am fost mutata intr-un salon. Gol. Era trist si gol. Si sufletul meu era trist. Gasca bea si chefuia acasa in cinstea mea si eu zaceam intr-un pat de spital. Adica tocmai eu, personajul principal si sufletul petrecerii, lipseam. Ptiu, ce necaz pe capul meu. Dar gandul la puiul mic parca ma mai inveselea nitzel, insa nu suficient.

Acomodarea care a urmat nu a fost tocmai usoara, Luk nu a fost un bebelush tocmai linistit, ne-a trezit noapte de noapte de nenumarate ori pana la un an jumate. Dar ne-a luminat viata, ne-a facut sa fim fericiti si impliniti.

Monologurile Ilincai

...si de cal si de catel aaaa uuu au facut haaaaaam, asa au facut intr-o seara. purceii copilu pestii (aculta mami, nu mai calcula. ce calculezi?) intr-o seara cu tiranozaurul pa pa pa. somn usor carticico. am incalecat pe-o sa si pe-o mare capsuna si v-am spus povestea asa. sa stii ca... unde ne ducem mai cu nu stiu ce? ne ducem in tara minunilor? da mami? mami, io cpnduc, ca io sunt conducatoarea. vjjj... aaaaa.... mami, ce calculezi? io calculez, io sunt profesoara. mai e mixtura mentolata>? cine a pus mixtura acolo? i-am zis mixtura mentolata. mixtura mentolata...


...mami, apa. sunt mushetar. stau in copac. eu sunt o pasare care nu se da jos din copacul ei. muschetara muschetara muschetara. ma numesc piti. acu se da jos din copaceanu. s-a cocotat in copaceanul ei, in copacul ei. [pauza 20 de secunde] miau miau au au aicea mami, aiceaaaaa. [pauza de pupat unde s-a lovit] uite doua fetite cu rochite. aici cate o femeia, cate o femeie. ma uit de aicea la desene mami...

noi

patru, de la mic la mare:

Ea e Ilinca. Are aproape 3 ani, vorbeste intruna, e focoasa, e frumoasa, e desteapta. Ca doar e a mea.


El e Luca. Are aproape 6 ani. E domol, bland si rabdator. Zambeste mult. Iubeste dinozaurii.


Astia suntem noi. Impreuna. De aproape 10 ani :)

bine am venit...

In blogosfera!
Deocamdata caut butoanele pe aici... Revenim la povesti mai tarziu. Dupa ce gasim butoanele.