duminică, 29 martie 2015

Despre-un dor nerăbdător

 DOR, doruri, s. n. 1. Dorință puternică de a vedea sau de a revedea pe cineva sau ceva drag, de a reveni la o îndeletnicire preferată; nostalgie. 

Tuturor ne e dor, măcar din când în când, de ceva, de cineva. De o persoană, de un miros, de o imagine, de un sentiment...

Dorurile mele-s multe şi variate. Iarna, mi-e dor de primăvară, de soare, de lumină, de mirosuri. Vara parcă mi-e dor de iarnă, de zăpadă, de mirosul de pâine proaspăt coaptă şi de alte bunătăţuri scoase din cuptor. Peste zi, mi-e dor de copii. Când sunt cu ei şi eu îs obosită şi ei îs gălăgioşi, mi-e dor de linişte. În perioadele aglomerate şi în zilele în care evenimentele se succed cu viteza luminii, mi-e dor de mine şi de timpul meu în care am răgazul să-mi ascult sufletul...

Am constatat că uneori dorul doare la propriu. Alteori, dorul îmi dă putere şi îmi umple sufletul de-o iubire caldă.. Mi-e drag să spun cuiva că mi-e dor. Mi-e dor de prietenii mei, când trece prea mult timp şi nu reuşim să ne vedem. Mi-e dor de mama, mă gândesc cu drag la ea. Sau mi-e dor de mare, de sunetul valurilor şi de miroul sărat, de senzaţia aia minunată când respir adânc şi plămânii mei se bucură de un alt fel de aer. Nu-mi ingor niciodată sufletul, cu ale lui doruri. Ieri, îmi era dor să stau cuibărită pe canapeaua din sufragerie, să ascult muzică şi să citesc. Am lăsat treaba şi vreo ora am stat pe canapea citind şi ascultând muzică. Mi-a fost bine. Am înţeles că dacă mie îmi e bine şi copiilor mei le e bine. Atunci de ce să nu-mi fie mie bine, mai întâi de toate?

Astăzi, dorul meu e nerăbdător... Mi-e dor de omul meu, mai mult ca în alte zile. Nerăbdarea vine de la cele trei zile care mai sunt până când ne vom revedea. I-am scris de dimineaţă că mi-e dor de noi amândoi şi de noi patru la un loc... Dorule, astăzi te rog să-mi mai dai pace puţin!

miercuri, 18 martie 2015

Ilinca, un vis

Ilinca e de vis, e adevărat. Doar că nu despre asta e vorba astăzi aici. Ci despre visul ei de azi noapte. Ştiţi ce ce vis frumos a avut fiica mea astă noapte? Despre Radu Mazăre, care ne dăruise o vila, da? :))))) Să fie primită, zic. Vă rog, mai lăsaţi-l pe Mazăre o vreme în libertate, să avem timp să facem şi actele pentru vila aia, da?

Nu uitaţi, e important să visaţi frumos!

duminică, 8 martie 2015

Dragă mamă,

Am în faţă o pagină goală, care aşteaptă să fie umplută... Doar pagina e goală, căci sufletul mi-e plin. De bucurii şi uneori de tristeţi, de momente minunate pe care îmi doresc să nu le uit niciodată, dar şi de zile mai puţin bune din care încerc să învăţ câte ceva, de dragostea primită de la doi copii care acum îs mari, dar erau ca două mogâldeţe când tu te-ai dus să ne veghezi dintr-o altă lume. Cuvintele îmi vin de-a valma în cap, dar am să mă străduiesc să le orânduiesc într-o oarecare rânduială aici, astăzi. Ştii bine că au mai fost momente când am mai vorbit cu tine şi ţi-am spus lucruri. În care mi-am cerut iertare şi ţi-am spus că te iubesc. Poate că am fost laşă că n-am avut curajul să le aştern undeva. Dar astăzi, în ziua în care nu pot să te mai strâng în braţe şi să-ţi spun "La mulţi ani, mamă!" aleg să fiu curajoasă şi să le aştern aici. Îmi cresc pruncii învăţându-i să-şi iubească mama. Dar, oare, ei ştiu cât de mult te-am iubit şi te iubesc eu pe tine?

O vreme am fost supărată pe tine că ai ales să pleci aşa de brusc şi n-am putut să ne luăm rămas bun. Apoi am făcut pace. Cu tine şi mai apoi cu mine. O vreme, am ales să nu mă gândesc la tine pentru că mă durea sufletul şi-mi veneau în minte doar momentele dureroase de când ai plecat. O vreme nu am putut schimba nimic în casa asta, am lăsat-o fix aşa cum o aşezaseşi tu. Mai apoi am dat absolut toate lucrurile care ţi-au aparţinut pentru că îmi aminteau de tine şi mă durea. Apoi, încetul cu încetul, am început să îmi amintesc de momentele bune. Şi au fost multe. Uite, acum, îmi amintesc de trei dintre ele: când stăteai la naşa si mă aşteptai cu sufletul rupt de grijă să-mi termin examenele de BAC. Şi-mi mai amintesc momentul când ţi-am spus că Alexandru e alesul. Şi m-ai întrebat dacă sunt sigură. Cred şi acum că mă credeai copil mic când m-ai întrebat asta. Da, sunt sigură, ţi-am răspuns hotărâtă. Şi azi sunt la fel de sigură, deşi au trecut probabil 18 ani de la clipa aceea petrecută pe peronul Gării de Nord... Şi nu pot uita nici clipa când te-a sunat Alexandru şi ţi-a spus "Sărut mâna, bunică!". Tocmai se născuse Luca. Luca, primul tă nepot, care şi azi îşi aminteşte de plimbările cu tine de pe podul de la Drăgaică, îl duceai să vadă trenurile. Luca al tău care şi acum ţine minte că un ţigan i-a furat o minge mică, când l-ai scos tu odată la plimbare. Luca al tău care s-a ascuns în camera lui plângând speriat când ai plecat de lângă noi... Din păcate Ilinca era suficient de mică şi nu-şi mai aminteşte mare lucru de tine. Dar uneori întreabă şi acum de nana, semn că ştie că ai fost cândva fizic lângă noi...

Să ştii că şi acum am pe frigider două poze cu tine. Poate din dorinţa de a nu-ţi uita chipul niciodată. Într-una din ele ţii în braţe un Luca mic, cred că avea un an, şi zâmbeşti fericită. În alta stai fix pe locul unde stau eu acum când îţi scriu rândurile astea şi coşi unul dintre zecile de goblenurile la care mă uit cu drag şi admiraţie în fiecare zi. Apoi, sub pozele cu tine am o poză cu mine de la botezul lui Ştefan. Unde eram îmbrăcată în negru, eram încercănată şi palidă. Mă rodeau dorul de tine şi suferinţa pierderii tale. Pe atunci nu înţelegeam decât că te-am pierdut. Acum ştiu că nu e aşa. Între timp am mai crescut şi am mai înţeles lucruri. Că moartea nu e o pierdere pentru cei rămaşi. Moartea e doar o trecere firească  într-o altă lume. Acum ştiu că o să ne mai întâlnim, după ce eu îmi voi fi terminat treaba pe lumea asta. Doar că te rog să nu mă aştepţi prea curând, mai am multă treabă pe aici... Ştiu că mă aştepţi undeva să mă strîngi în braţe şi să-mi spui că mă iubeşti. Aş vrea să-mi mai spui că eşti mândră de mine şi că eşti mulţumită de ce-am făcut pe lumea asta. Aş vrea să-mi mai spui că m-am descurcat bine şi că am făcut măcar două lucruri bune pe lumea asta: pe Ilinca şi pe Luca. Aş vrea să-mi mai spui că m-am descurcat bine şi cu tata.

Ştii, tata e singur. Ne are pe noi şi atât. Singurătatea asta îl chinuie şi-l macină. Încearcă să îşi ducă zilele cum poate el mai bine, dar nu îi reuşeşte tot timpul. Ştiu şi simt că îi e greu. Oare de ce a trebuit să te duci tu ca să vină şi clipele în care să mă strângă în braţe şi să-mi spună că mă iubeşte? Oare de ce părinţii din generaţia voastră le-au spus copiilor lor atât de rar că îi iubesc? Ştii că nu-mi amintesc de nicio clipă în care mi-ai spus că mă iubeşti? De ce nu aţi fost şi voi ca noi, care le spunem copiilor că-i iubim de zeci de ori într-o zi? Nu te judec, doar te întreb. Ştiu că nu v-a fost uşor să mă faceţi mare, dar ştiu că aţi făcut o treabă bună.

Ştiu că au fost clipe când te-am dezamăgit şi pentru asta îmi cer iertare, încă o dată. Dezamăgirile vin din cauza aşteptărilor pe care le avem de la cei din jurul nostru. Dacă nu ai aşteptări, nu eşti nici dezamăgit. Dar acum înţeleg cât e de greu să nu ai aşteptări de la cei pe care îi iubeşti. Abia acum înţeleg cât de mult m-ai iubit. Dacă nu m-ai fi iubit, nu ai fi fost nici dezamăgită de mine.

Ieri, în biserică, am început brusc să plâng văzând o doamnă cu un mărţişor prins la gulerul hainei. M-am gîndit că i-a fost oferit cu drag de fiul sau fiica ei. Şi am realizat într-o secundă că eu nu pot să-ţi mai ofer un amărât de mărţişor pe care tu să-l porţi cu mândrie că e de la mine, aşa cum port şi eu mărţişoarele de la copiii mei. Am fost egoistă şi m-am simţit nedreptăţită, dar doar pentru o clipă. Lacrimile îmi curg şiroaie pe obraji pentru că azi, de ziua mamei, mi-e mai dor de tine ca niciodată. Dar or să apară doi copii minunaţi care or să-mi şteargă lacrimile cu zâmbetele lor şi or să-mi alunge tristeţea şi or să mă bucure şi or să mă liniştească. Nu mi-e teamă să le arăt că si eu sufăr uneori. Suferinţele mă ajută să cresc şi să fiu mai bună. Vreau să fiu mai bună, pentru mine şi mai ales pentru ei.

Aşa de multe lucruri aş vrea să-ţi mai scriu, dar ştiu că tu le ştii pe toate, pentru că am senzaţia că eşti mereu lângă mine. Aş vrea uneori să te visez, dar nu mi te arăţi în vis. Credeam că eşti supărată pe mine, de-aia nu îmi apari în vise. Dar acum cred că îţi e bine acolo unde eşti şi că nu ai nevoie de nimic. Am avut grijă să facem ceea ce trebuia făcut pentru tine după ce n-ai mai fost, aşa cum am putut şi noi mai bine. Sper că eşti mulţumită de noi, de mine şi de tata. Te rog, ai grijă de tata, mai ales de el. Noi ne descurcăm, dar lui îi e mai greu. Arată-te în visele lui şi transmite-i gândurile tale bune. Încearcă să faci pace şi cu el, pentru că ştiu că între voi au rămas nişte lucruri nerezolvate şi nişte vorbe nespuse. Sau poate că vi le-aţi rezolvat şi nu ştiu eu. Nu am avut curajul să-l întreb niciodată pe tata nimic. Poate că am simţit că nu e treaba mea şi că nu am ce căuta în discuţiile voastre. Poate că nu aş fi putut să ajut cu nimic cu mintea de atunci...

Mi-era sufletul greu când am început să-ţi scriu rândurile astea. Dar acum mi-e uşor şi liniştit. Cred că am făcut ce trebuia, scriindu-ţi aceste rânduri. Poate că o să-ţi mai scriu şi alte rânduri în viaţa asta, sau poate că nu... Lacrimile mi s-au uscat pentru că am primit îmbrăţişări, pupici şi declaraţii de iubire. O fetiţă zâmbitoare, cu ochelari, m-a strîns în braţele ei mici, mi-a spus la mulţi ani de ziua mamei şi mi-a spus că mă iubeşte. Ştie că e singurul cadou de care am nevoie. Un băiat de-acum măricel a făcut exact ca sora lui, cerîndu-şi ieratare că a uitat să facă asta în clipa în care s-a trezit. Un om, departe fizic de mine acum, dar cu sufletul aproape, poate că regretă că nu îmi poate oferi o floare de ziua mamei. Mie, mama copiilor lui...

Mi-e dor de tine, dragă mamă. O să-mi fie dor de tine mereu. Dar te iubesc şi ştiu că şi tu mă iubesti.

Cu drag şi dor,

Fiica ta

sâmbătă, 7 martie 2015

Guest post by Luca Ştefan Adamescu: Andilandi

Acum ceva vreme, Luca a primit în dar de la o doamnă minunată nişte cărţi. Pe care le-a citit cu drag şi plăcere. Şi şi-a dorit cumva să îi mulţumească Sânzianei Popescu pentru darul ei. Aşa că a muncit el o vreme şi a făcut o recenzie a cărţilor, aşa cum s-a priceput el la cei aproape 12 ani pe care îi are. Redau textul mai jos, cu menţiunea că nu am umblat pe el decât să pun diacriticele la locul lor :)

„Andilandi” este o serie de cărţi foarte frumoase.

 „Călătoria lui Vlad în Celălat Tărâm” a fost  volumul meu preferat deoarece am făcut  cunoştinţă cu personajele principale: Vlad şi Calul Năzdrăvan.
Când Vlad a aflat că va avea fraţi gemeni a dorit să plece imediat de acasă, cuprins de gelozie şi aşa a ajuns în Celălat Tărâm, unde a devenit un Făt - Frumos sau, în ochii altora, magnificul Cărăuş care are ca sfătuitor şi ajutor de încredere pe Calul său Năzdrăvan. Aventura lor se întinde de-a lungul pădurii în care el a fost păzit de Calul Năzdrăvan şi de Andilandi. 
Momente foarte interesante au fost atunci când a fost prins de către Căpcăuni şi a fost dus la Şcoala Solomonărească, un loc unde se nasc balaurii. Cărăuşii, care au dat-o pe Andilandi de bună voie, devin nişte oameni răi şi cu o sete nebunş de a face rău.
Un alt moment interesant a fost când a fost atras de mrejele Craiului Aram. Dar aceste momente rele au fost compensate de către vizita la Blajini, cei mai buni oameni din lume şi când a făcut o vizită şi Uriaşilor, niste Blajini mai mari.
Dar eroul nostru a dus Pasărea înapoi la Sânziene şi la sfârsit a fost dus înapoi în dimineaţa în care a plecat de acasă, de data aceasta cu gândul că părinţii or să aibă timp şi pentru el şi că îi vor da şi lui câtă dragoste pot să îi ofere.

În al doilea volum,  „Aventura gemenilor dincolo de Poiana Vie”, forţele răului încep să prindă din ce în ce mai mult avânt. În aceste momente era nevoie de un Cărăus serios. Atunci, în pădure a intrat un duet de gemeni din familia lui Vlad. Andrei si Lucia erau cei de care ar avea nevoie acest tărâm. Andrei era tulburat de un egoism ce nu putea fi oprit, iar Lucia nu putea sa facă nimic singură. Aşa că au intrat in Poiana Vie, un loc în care totul e colorat în toate felurile. Aici, ei primesc de la Sânziene mai multe daruri ce îi vor ajuta pe drum.
În drumul lor spre Ursitoare ei dăruiesc Piticilor din darurile lor. Atunci când au plecat de la ei, au fost duşi de un trenulet spre Uriaşi. Acolo au luat energia necesară drumului şi au continuat împreună cu Andilandi, călăuziţi fiind de către Calul Năzdrăvan.
După ce au plecat de acolo, au fost conduşi pe deasupra Regatului Căpcănilor. Când copiii zăriră cum arăta, s-au minunat nespus văzând că are şcoli şi cantine si bucătării. Este drept să spunem că aceste fiare au ajuns nişte animale ce au sezon de vânătoare şi de pescuit şi că aici căpcăunii au ajuns un neam ce a început să cunoască bunele maniere. Dar n-au putut să stea chiar atât de mult aici si au continuat călătoria. Când au ajuns la zmei a fost prăpăd si jale. Au fost închişi, dar au scăpat la limită, cu un mic ajutor. O dată ce ajunşi în Grădina Blajinilor, au fost micşorati si bagaţi în Palatul Albinelor. Au fost poftiţi de Crăiasa lor şi au stat să admire cât de frumos acolo şi în Grădina Blajinilor. Doar că, la un moment dat, toată grădina a ars din cauza unei zmeoaice care a fost răpusă de către albine.
Când au plecat de la Blajini, s-au îndreptat către Lacul Ursitoarelor. Aici Andrei a fost răpit în adâncuri, unde a luptat pentru a-i ajuta pe Pitici. Lucia a returnat pasărea Ursitoarelor, doar că atunci a început să cânte deoarece a fost luată de către Iele. Ursitoarele au luat pasărea înapoi, iar Ielele au întinerit peste măsură, devenind copile. Atunci, cei 2 gemeni au fost duşi acasă cu învăţăturile dobândite din această aventură.

În al treilea volum al acestei serii, „Drumul Anei prin Valea Plângerii”, aventura se bazează pe o nouă Cărăuşă. Numele ei este Ana. Celălalt Tărâm a ajuns din rău în mai rău. Forţele răului au ajuns să stăpânească aproape tot tărâmul. Forţele răului nu mai respectă  regulile transportării lui Andilandi. Momente interesante ale cărţii s-au întâmplat atunci când Ana a ajuns în Peştera Piticilor, descoperindu-le secretele. Altele au fost când aproape ca a ajuns o zmeoaica. Momentele culminante au fost atunci când Ana aproape s-a transformat într-o Drăgaică, dar a fost salvată de către familia sa. Celălalt moment a fost atunci când s-a întâlnit cu  Solomonarul Măr. Ei s-au dus în Şcoala Solomonărească. Acolo şi-a întâlnit tatăl, care s-a dovedit a fi un om rău. După aceea, Ana returnat pasărea  Sânzienelor şi toate forţele binelui au câştigat mai mult teren.

Al patrulea volum, „Istorioare cu cosiţe”, este format din cinci povestioare: Povestea Vâlvei care iubea violetele, Cea mai mică dintre Zâne creşte mare, De-a Zmeii şi Blajinii, O zi din viaţa unei Doamne şi Sânzienele şi Castelul de Fum din Poiana Vie.

Părerea mea despre această serie este una foarte bună, mai ales deoarece îmi place stilul fantastic. Acestă carte este în stilul basmelor. Şi o recomand cu drag tuturor!

miercuri, 4 martie 2015

Ilinca şi energia

Din seria de motive pentru care Ilinca nu s-ar duce la şcoală nici astăzi: "Mami, cum să mă duc eu la şcoală astăzi? Nu vezi câtă energie am? Nu pot s-o irosesc la şcoală." :)))))

Normal, acolo trebuie să stea în bancă şi să-şi pună mintea la treabă, din păcate nu poate să tragă mâtza de coadă, aşa cum o face acasă.

Vă doresc să vă irosiţi energia bună făcând lucruri constructive astăzi!

duminică, 1 martie 2015

Dragă Ilinca, (3)

La mulţi ani de 1 Martie! :)) Ca şi tine, şi eu de-abia aştept să primesc mărţişorul pe care fratele tău nu l-a cumpărat încă pentru niciuna dintre noi! Norocul nostru că merge azi la film cu colegii şi lui şi lângă cinema e şi cortul plin cu mărţisoare pentru fete, aşa că s-ar putea să avem şanse reale să primim azi un mărţişor de la dragul nostru Luca. :)

Cred, însă, că tu ai primit aseară cel mai frumos mărţişor de la el. O scrisoare pe care ţi-a scris-o din inimă şi pe care sper să o păstrezi şi să o reciteşti din când în când.
 Deşi nu i-am cerut voie, am să o transcriu aici (sper să nu se supere):

"Draga mea Ilinca,
Eu te iubesc deoarece tu eşti sora mea, eşti parte din mine, mă încurajezi constant şi chiar dacă nu fac nişte dovezi în a-ţi adresa acest lucru, să ştii că şi eu te iubesc ca pe ochii din cap. Şi chiar dacă ai mici defecte, eu te voi iubi tot timpul.
Cu drag, Luca"

Brusc, mi-am dat seama că eu şi tati am făcut ceva bine în viaţa asta a noastră de părinţi. V-am făcut pe voi aşa cum sunteţi acum, cu suflete bune şi frumoase. Să vă dea Dumnezeu înţelepciunea să rămâneţi aşa unul cu celălalt.

În ultima mea scrisoare către tine te-am rugat să capeţi mai multă încredere în tine. Acum ştiu că ai reuşit. În ultima vreme te-ai maturizat, ai reuşi să înţelegi că poţi. E drept, ai avut un ajutor de nădejde, pe buna şi blânda Raluca. Din păcate eu nu am reuşit să te conving, dar ea a reuşit să te facă să înţelegi că eşti un copil minunat, un copil luminos, care a venit în familia asta cu un scop clar şi precis. Ai înţeles că Luca nu îţi este superior, ai înţeles că oamenii nu sunt proşti şi deştepţi, ci doar diferiţi. Ai înţeles că emoţiile sunt parte din tine şi că trebuie să le înlocuieşti pe cele distructive cu unele constructive. Începi să înţelegi că în orice tristeţe e şi o bucurie, că după orice eşec vine şi un succes. Ai înţeles de ce Luca te tachinează uneori, ai înţeles că o vorbă bună spusă cuiva aduce după sine mai multe vorbe bune. Ştii, Luca ţi-a scris scisoarea asta pentru că i-ai spus cuvintele alea frumoase: că ştii că mami şi tati îl iubesc şi că şi tu îl iubeşti şi că suntem cu toţii mândri de el... Tocmai din cauza acestor cuvinte frumoase pe care i le-ai spus ţi-a scris el scrisoarea asta...

Sunt mândră de tine şi de progresele făcute. Ai început să mergi la volei, aşa cum işi dorea tati, ai început să fii mai concentrată pe ceea ce ai de făcut pentru şcoală aşa cum îşi dorea mami, ai început să citeşti mai mult, ai început să socoteşti mai repede la matematică, ai început să îţi faci mare parte din teme singură, eşti mai organizată, eşti mai sigură pe tine, eşti mai încrezătoare în forţele proprii, te temi de mult mai puţine lucruri, ai început să mergi singură prin oraş, ai renunţat la ţipete atunci când comunici cu fratele tău. Ai reuşit să te desprinzi de mine şi ai rămas să dormi peste noapte la prietena ta Cătălina. Ai putut să patinezi în iarna asta, deşi erai destul de reticentă la a încerca lucruri noi. Aseara chiar mi-ai spus că de-abia aştepţi să mergi la concursuri la şcoală, deşi acum câteva luni îmi mărturiseai că le urăşti. Ai priceput că e important să participi, nu să câştigi. La cei 8 ani ai tăi, poate că tu nu simţi toate aceste progrese, dar eu le văd şi-s tare încântată.

Draga mamii dragă, ai venit în familia asta să ne aduci lumină şi echilibru, zâmbete şi bucurii. Cred că nu întâmplător ai ales să scrii zilele trecute despre culoarea galben ca fiind culoarea ta preferată. Mă uit pe curcubeul emoţiilor pe care l-ai desenat acum două săptămâni şi văd că pentru tine galbenul reprezintă bucurie. Pentru mine şi tati galbenul eşti tu, eşti bucurie şi lumină. Te iubim, te respectăm şi te preţuim!

Cu drag,
mama şi tata